...Pot să asiste oamenii ăștia? Dacă n-au ce face?
Bineînțeles.
Deja a treia sau a patra oară vizitați Chișinăul. Cu ce mesaj veniți aici de această dată?
Vai de capul meu ce întrebări! N-am venit cu un mesaj, eu am fost invitat. M-au chemat aici. Eu n-am vrut să vin. (Râde) Nu! Eu sunt în contact cu Vladimir și cu Oberliht de multă vreme. Știu că ei lucrează cu spațiul urban, cu felul în care orașul se dezvoltă. La un moment dat Vladimir a zis că există interesul și posibilitatea de a realiza aici un proiect. În ultima vreme am făcut niște proiecte de spațiu public, pe stradă la Sibiu și-n alte părți. Și am zis că poate să încercăm aceeași figură aici. N-am avut timp să stau mai mult. Intenționam prima dată. Am făcut totul într-o zi practic cu ei, au fost oameni foarte serioși. Pentru ca să găsești o idee, s-o dezvolți, s-o tai și s-o pui pe zid într-o singură zi... Deci, asta am făcut. Am venit aici să iau lecții de modestie.
Ați observat vreo schimbare în spațiul urban din Chișinău de când n-ați mai fost aici?
Habar n-am! De parc-aș sta aici juma de an. N-am timp! Din ce văd e mai bine pus la punct, sunt mai mutle firme străine. Apa s-a vândut, e spaniolă! Se dezvoltă ca și Bucureștiul, ca și orașele din România sau din restul Europei. Se egalizează cumva și ca look și ca haleală. Mâncarea tradițională e pizza acum. Pe de altă parte rămâne impresionant, azi m-a dus Vakulovski prin parc, pe la lac (Valea Morilor). Nu arată rău! Are și partea asta care compensează aici. În București taie tot, cum întorci capul cum au tăiat un copac.
Se taie și la noi, și fac loc construcțiilor auxiliare.
Am văzut. Sunt urâte cu spume, sunt teribile. Singura șansă a oamenilor care-și construiesc chestiile astea urâte este să-și facă niște ziduri mari în față de nu le vezi. Deci, nu pot să-mi dau seama. Am fost un pic în centru în zona în care am lucrat pe zid. E ca orice zonă cvasiabandonată. E mizerie. La ora 11.00 sunt unii care beau bere pe bancă. Unii se pupă mai încolo. Un fel de Tarantino mixat cu Almodovar. Nu pot să vorbesc despre oraș, pentru că orașul se schimbă în mod general. În bine și în rău în același timp.
Un artist ar putea promova un spațiu public mai frumos, mai estetic și mai util în același timp?
Păi nu trebuie să fie frumos. Asta-i chestia. Noi nu suntem făcuți ca să înfrumusețăm căcatul făcut de altcineva. Eu sunt aici ca să pun problema acelui căcat. Ideea este cum recuperăm acest spațiu public. Ieri am proiectat un film la Chiosc și a fost senzațional. Când lumea discuta mai apărea câte un taxi, mai lăsa câte o panteră la bar.) Dar, unii erau pe terasă și-și beau mințile, și alții beau în fața unui film interesant. (râde). Era o recuperare a unghiului din spațiul public. În orașele noastre nu se mai întâmplă așa ceva, nu mai stai pe stradă să discuți, trebuie să stai să consumi. Tre să beai o bere sau o cafea pe terasă. Ești tot timpul într-un spațiu economic. Asta pot s-o facă artiștii, ați făcut-o voi. Unghiul de acolo e un mic miracol. Faptul că există și lumea din jur era de treabă, nu ne-au aruncat cu sticlele-n cap. Cumva lumile astea diferite se ignoră, își văd de treabă. Am fost stresat la început, am crezut că proiecția nu se vede și chiar nu se vedea. Am pierdut multe detalii. Dar nu-i pe asta. Să stai o oră jumate e un fel de statement pe care-l spui tu restului lumii – ăsta poate fi un loc diferit.
Ai noștri vin din fosta URSS și oarecum nu sunt deprinși cu arta contemporană...
Și ai noștri merg încolo.) Am glumit, nu mai merge nimeni încolo.
... lumea a fost educată cu realismul socialist. Cum le putem deprinde gustul pentru artă contemporană?
Eu cred că termenul realism socialist este improriu. Nu a fost niciodată realitate. Acel termen nu acoperă realitatea. Oamenii nu au pictat ceea ce exista. Pictau ce le spunea partidul. Era un fel de utopie. Am putea să reinventăm realism-sociaismul – realism-capitalismul. Și nu e vorba numai de asta. Unii oameni cred în anumite lucruri pentru că au crescut cu ele, au fost învățați că astea sunt lucrurile importante şi dacă nu vezi ce se întâmplă în stânga şi în dreapta lor... dacă joci fotbal în curtea şcolii cu echipe de câte cinci, păi asta e – echipele sunt de câte cinci. Deci nu ştiu dacă noi suntem aici ca să iluminăm oamenii – venim şi noi cu ideile noastre, poate suntem ca nişte mici dictatori – vrei să-ţi impui ideile cuiva. Dar dacă creezi platforme din astea libere în care lumea poate să vină sau să plece, atunci oferi o alternativă. Asta putem noi. Dacă ţie îţi place un fel de estetică sau gândire sau un fel de cărţi – stai cu ele, dar dacă vrei cumva altceva – uite, noi îţi putem da asta. Ieri era destul de interesant că era o artistă şi o curatoare importantă din Polonia şi era un african-american din Ohio – Peace Core. Ăştia vin să muncească, ştii – voluntari. Noi nu facem asta. De ce nu o facem? De ce nu plecaţi în lume voluntari? Deci era o intersecţie de lumi interesantă acolo la proiecţie. Filmul era al lui Andrei Ujica, care e român dar predă la Karlsruhe şi era despre cosmonauţii sovietici şi vestici de pe staţia MIR când se desfăcea uniunea. N-a fost rău. Deci asta se poate face şi nu cred că costă foarte mult. În general lumea noastră şi tânără dar şi adulţii nu mai are are focus, nu se mai poate concentra, e plictisită, depresată, întârzie, nu? Ne înţelegem la două şi ne întâlnim la două şi zece. Trebuie să-i dai un kick ca să iasă din starea asta, ca să fie totul mai mai relaxat, însă timpul nu-i aşa relaxat. Nu-ţi dai seama de asta pentru că te-ai obişnuit să trăieşti într-un anume fel. Nu poţi nici s-o ţii doar cu progresul aşa să munceşti întruna – chestia asta americană axată pe pozitiv, totul e bine, voi învinge. Mai avem şi migrene – nu ne iasă, chestii...
Deci nu ştiu ce trebuie de
făcut. Trebuie făcut ceea ce ai tu de făcut. Dacă eşti pasionat pe ceva şi poţi
transmite pasiunea asta – foarte bine. Mai e un nivel care e unul profesionist.
Nu poţi face orice numai că vrei – trebuie să te instruieşti. În zonele în care
suntem noi – artă, arhitectură, design, management cultural – deja sunt rafturi
de bibliotecă, scrise de alţii. Deci nu mai trebuie să le scrii tu, trebuie să
le citeşti.
Arta murală a apărut la un moment dat ca un protest împotriva artei-produs...
Păi e invers. Prima dată a fost arta murală comandată de biserici, şi pe urmă a fost tabloul independent, cumpărat de burghezi. La început arta murală a fost în peşteri. Era o proprietate comună, nu era a cuiva. Pe urmă a devenit a cuiva.
Putem vorbi atunci despre o revenire la prima stadie?
Eu nu teoretizez în felul ăsta, pe bune. Nici nu-i zic că-i mural, ştii. Mie de exemplu nici nu-mi place graffiti. Îmi plac astea – stencil. Astea îmi plac pentru că spun o istorie. Dar: când spui o istorie poţi să fii de o parte sau de alta – politică sau socială. Când faci tag cu numele tău n-are nimeni treabă cu tine. Pentru mine a fost un exerciţiu, să facem o chestie cu nişte subiecte care nu sunt foarte uşoare – s-au adunat pe zidul ăla câteva destul de interesante dacă te uiţi. Şi probabil din câtă lume se va uita la aia trei sferturi n-o să înţeleagă/n-o să le placă, unii nici n-o să vadă – o să treacă de o mie de ori pe lângă zidul ăla şi n-o să vadă, şi altora poate le face un declick. Deci nu o consider anume în sensul ăsta de marele proiect – e un exerciţiu. Nici nu ştiu dacă poate deveni o metodă – să umbli peste tot – că atunci devine redundant. Când desenezi pe o hârtie poţi să o întorci cum vrei tu, ai control pe hârtie, dar dacă desenezi pe un zid atunci te controloează el pe tine căci te învârţi tu. Deci e un exerciţiu bun. N-am avut destul timp în două zile căci pentru mine nu e totuşi ceva întâmplător – trebuie gândită mai bine ca să aibă sens zidul ăla. Dar eu nu îl consider artă murală. Nici nu-mi place termenul ăsta.
Să-i zicem artă stradală.
Nici artă stradală nu îmi place căci ştii ce se-ntâmplă? Cum numeşti ceva şi devine interesant, ăştia fac din el un şoc – îţi pun spray-uri, îţi zice că nu poţi să dai decât dacă ai din ăla cu glugă care costă atâta, genunchiere, căşti, ştii? Şi-atunci eu am luat-o aşa sincer, i-am zis gazetă de perete. Ai nişte gânduri despre lumea în care trăieşti şi le-ai pus pe povestea asta. Le-ai comunicat.
În momentul în care desenezi peretele, unde crezi că se află publicul – de partea asta, a creatorului sau cealaltă, a peretelui?
O parte da şi alta – nu. Ăla cu berea nu cred că era de vreo parte, era de partea lui – îşi bea minţile la ora unşpe. Nu ştiu, pe de altă parte însă lumea are şi dreptate câteodată să zică da ce-s prostiile astea? Am trecut pe lângă parcul ăsta mare de lângă lac şi era o parte de zid unde-s nişte picturi, probabil făcute de liceul de artă, nu ştiu...
Bănuiesc că sunt studenţii de la arhitectură şi a fost un workshop.
Nu e o idee rea dar e o idee care se cheamă “fără coaie”. Adică nu creează tensiune – iei vederi vechi şi le pictezi, deci nimeni nu se supără. Everything is fine, happiness, dar nu e o idee rea – au găsit o formulă care împacă mai multă lume. Noi ce-am pus pe zid va irita automat anumită lume. Ne puteam gândi mai bine probabil, dacă era o săptămână cum era normal puteam discuta o zi care ar fi tendinţa. Poţi să faci un proiect mai analitic şi mai complex – să mergi în zonă şi să discuţi cu oamenii despre ce probleme au ei şi de pe baza acelor probleme să pui pe zid, deci îl faci mai site specific. Şi pentru că ai luat din problemele omului şi el ştie – atunci el devine aliatul tău. Aşa însă ne-am paraşutat în junglă cu detaşamentul de commando, pac-pac şi ne-am cărat; tribul de indieni o să zică: ce căcat? Dar, poate nu, cine ştie? În lumea asta nu ştii niciodată. Eu am avut aici la voi o prezentare pentru douăzeci de oameni şi printre ei era o curatoare din Polonia. Cam aşa se întâmplă în viaţa de artist. Pe urmă te invită la o expoziţie şi de-acolo... deci nu ştii niciodată cine te vede şi te aude. Pentru cineva poate fi foarte important. Deci eu sunt foarte mulţumit. În general când lucrezi cu artiştii ăştia – sunt mai leneşi aşa, las că aducem mâine... Aicea destul de bine, au fost foarte serioşi. N-am avut timp să aprofundăm: pac-pac, primele idei. Dacă fiecare care au lucrat pe ideea asta – dacă mai au timp, mai pot aprofunda un pic.
Aţi spus că nu vă place graffiti dar vreau să vă întreb de ce credeţi că e ilegal până acum?
Nu-mi place tagul – când îşi pune numele. Pentru că nu înţeleg ce-mi spune mie omul ăla. Numele lui nu mă interesează.
E însă o chestie pozitivă până la urmă. Nu dăunează nimănui.
Dar de ce e pozitivă? Dacă e numele lui – ce mesaj îmi transmite? El zice: eu exist. Eu zic – bravo! Şi dacă locuieşti în casa aia, depinde – s-ar putea să-ţi dăuneze, deci totul merge până la casa ta. Povestea asta despre legalitate şi ilegalitate însă e foarte dificil de formulat. De ce ăla poate zice o minciună cât casa, zice îţi dau 2000 de minute gratuite în reţea. Ce pizda măsii? Şi tu nu poţi să zici, nu ştiu – un nume. Pe de altă parte dacă îi laşi pe oameni să zică ce vor e ca şi cum le-ai scoate toate semnele de circulaţie din oraş şi să îi laşi să circule – să vezi ce se mai înţeleg ei. Deci probabil că trebuie să existe nişte seturi pe care să le respectăm împreună, dar seturile astea sunt ceva ce trebuie re-negociat. Acuma să-ţi mai spun ceva: dacă de mâine am legaliza graffiti – n-or să mai fie. În cam două luni se umple tot şi după trei ani nu mai face nimeni. Când ţi-e interzis parcă e mai cool aşa. Deci într-un fel graffiti-ul original cred că trebuie să stea ilegal. Când vrea să se legalizeze – vine la mine, facem un workshop şi e legal. Cel original trebuie să stea acolo să irite, să te enerveze, să te întrebi de ce e acolo. Să te gândeşti până unde se poate. Dar îmi place că am văzut aici ce se întâmplă cu bătăliile etnice. Unii iubesc Moldova pe româneşte dar cu etnie, celălalt îl şterge – e destul de creativă cafteala. E ca la rap, ca la battle. Am văzut în Italia nişte bătăi destul de agresive între fascişti şi anarhişti pe ziduri, cu roşu şi negru. Era la baza scărilor la lac şi parcă e o chestie de advertising, nu ştiu ce să spun – era mişto expus. Nu ştiu, eu sunt pentru un tip de expresie vizuală în oraş care să nu enerveze, să te pună într-o condiţie mai creativă. Am văzut un album cu graffiti din America Latină care erau nişte graffiti foarte abstracte. Era foarte interesant pentru că nu îl făceau decoratic – era cumva o interpretare a locului în care era făcut graffiti-ul. Deci sunt unele inteligente, cumva îţi face plăcere să le vezi. Dar nu poţi pretinde să fii într-o lume ideală. Unele-s foarte proaste, sau copiate de la alţii. Asta e.
Aţi crescut în regimul lui Ceauşescu. Cum v-a influenţat asta ca artist?
Da, asta vreau să vă spun. Eu nu ştiam ce e în stânga şi ce e în dreapta sau ce-a fost înainte. Deci nu am ştiut şi când am desoperit că acele lucruri au existat şi eu nu ştiam, m-am înfuriat, de asta nu îi iert pe profesorii mei. Nici pe mine. Eu nu am ştiut şi nici nu m-am zbătut să aflu. Cumva am mers aşa ca într-un cul-de-sac, cum îi zice în franceză – te duci într-o stradă care e terminată şi trebuie să te întorci. Şi a trebuit să mă întorc mult şi să reiau de undeva, căci drumul ăla se înfunda. Asta a fost în comunism. Sigur că atunci când eşti tânăr anumite lucruri funcţionează şi sunt mişto indiferent ce fel de societate este în jurul tău. Te-ai îndrăgostit, ştiu eu – sunt lucruri care creează o premiză ca să-ţi aduci aminte cu plăcere şi care te pot afecta bine chiar dacă sistemul e prost. Pe libertatea de expresie a fost nasol. Eu nu m-am putut compara cu restul lumii, am înaintat până la un punct. Eu de asta m-am războit – direcţia aia se blochează la un moment dat, se termină istoria artei – deci de ce să mai faci încă o adată? Deci nu am ştiut avansul – până unde s-a mers. Am aflat după, când aveam un stil şi atunci a trebuit să renunţ la el, iar asta e foarte greu. Eu am colegi care au făcut colegiul de artă ca şi mine la Sibiu şi pentru ei a fost bine: au învăţat să deseneze, să facă o gravură, s-au dus în Germania şi au câştigat o pâine la agenţiile de publicitate. Ăia toţi cu computerele, ăştia cu creioanele – deci erau buni. Deci în sensul ăsta – ei nu au o referinţă proastă despre şcoală. Eu am. Pentru mine n-a fost bine. Şi nu cred că au vrut să-mi facă mie rău profesorii, dar nici nu le-a mers un pic mintea să zică: mă, noi până aici am putut – mai departe nu ştim. Îi ţin răspunzători. Şi sunt lucruri şi mai complexe ce ţin de o discuţie mai profundă. România comunistă era coruptă până-n măduva oaselor. Se intra la facultate pe pile, şpăgi şi bani. Şi relaţii la partid. Ca să intri la facultatea de artă – erau 5 sau 6-7 locuri. Lumea se pregătea în paralel, făcea exerciţii în atelierele unor profesori care luau bani pentru asta. Masculul în mijlocul clasei – se cheamă sexual harrassment astăzi. Băieţii nu aveau nici o reţinere că domnii profesori care pregăteau viitoarele studente în felul ăsta, iar pe băieţi – în fine. Nimeni nu-şi cere scuze acuma şi nu vrea să recunoască. Baza asta şi corupţia asta – pe baza asta e scena de artă şi şcoala românească de artă. Deci e o bază putredă. Noi ca să facem rău imediat după schimbare – soţia mea a pregătit pe gratis. Veniţi că vă pregătim gratis. Ca să se oftice, să le spargem chestia asta cu banii. Deci eu cu şcoala aia am o problemă. Am colegi de-ai mei artişti care au lucrat nu unde am fost eu la Iaşi sau Cluj sau Bucureşti care au avut o relaţie bună/nu foarte nasoală cu nişte profesori. Cu unii – foarte deschişi de-a lungul educaţiei şi pot să spună că x, y, z au fost mai ok. Dar mai ok comparat cu restul – asta nu înseamnă nimic.
Vorbind de Rusia contemporană, credeţi că cenzura şi dictatura îi promovează pe artiştii contemporani încercînd să-i interzică? De exemplu – dacă nu ar fi fost Putin, nu cred că ar fi auzit cineva de Voina sau Pussy Riot.
E un lucru complex, ceea ce spui. Pe de o parte este adevărat, dar asta nu Rusia o face, ci piaţa occidentală, marketul. Acum Pussy Riot şi Voina – în ceea ce spun ei sunt corecţi. Felul în care o spun – mai discutăm. Trebuie să discutăm. Eu nu agreez formulele radicale şi violente – pentru că nu ştiu unde duc ele. Atunci când lucrezi în urban şi în societate şi cumva capitalizezi pe o anumită problemă e foarte dificil ca artist şi etic trebuie să te gândeşti tot timpul dacă tu poţi lua acel lucru şi îl folosi într-o carieră a ta personală. Deci e delicat. Eu eram suspicios cu Pussy Riot dar am văzut un documentar destul de interesant. Şi tre să-ţi zic un lucru care la noi e mai greu. Deci aceste forme sunt nişte forme mult mai social ancorate. Probabil că aici nu sunt de felul ăsta şi acolo se nasc tocmai din cauza acestei presiuni. Deci ele au un rol. Eu am întâlnit o artistă cu care am expus împreună într-un proiect la Leipzig, se chema Drawing Protest, deci desenul ca protest. Tipa asta s-a trezit că în manifestaţiile contra lui Putin de acum un jumate sau doi, cred, s-a trezit că ea desenează şi pe toţi ăia cu poze îi loveau în cap sau le luau aparatul şi asta desenează şi pe ea nu o bagă nimeni în seamă. Şi ea a ajuns un fel de desen-reporter. Şi a luat misiunea asta foarte serios şi lucrat în neştire – n-a dormit şi a ajuns şi pe la procese şi aia. Şi pe urmă cumva şi ăia, poliţaii o ştiau şi o lăsau în pace să deseneze. Deci sunt şi forme de astea care se nasc în urma acestor presiuni şi nu erau neinteresante. Pe urmă le făcea un fel de cărţi, ca un comics, dar nu e comics. E desen în care se petrec lucrurile şi ăia vorbesc – încerca să îşi aducă aminte ce-a zis ăla sau pla. Era interesant. Acelaşi lucru se poate zice şi despre Ai Weiwei în China, da? Deci tu ştii de Ai Weiwei în China şi acolo mai sunt vreo sută de mii despre care nu ştim. Şi de unii n-o să se afle niciodată. Dacă ştii mai multe de Ai Weiwei vezi că el a ajuns în rolul ăsta dar el şi-l joacă foarte bine. A găsit singura formulă posibilă cu sistemul ăla. Tot ce i se întâmplă devine eveniment mediatic, twitter, ceva şi aparatul chinez nu ştie cum să lucreze cu acest lucru. Şi el nu e important prin lucrările lui care nu sunt prea bune multe din ele, ci prin faptul că el dă de muncă la vreo 30-40 de oameni, e o gaşcă în jur care trăieşte din instalaţiile ăstuia. Gândiţi-vă şi voi că ăsta e atelierul lui şi-n faţă vin băieţii din securitate cu camerele, deci se vede că te urmăreşte. Acuma a sculptat şi el din marmură camere video şi şi le-a pus şi el să-i filmeze pe ăia. Deci face un spectacol din rezistenţa asta, unele mai slabe, unele mai bune. Era o lucrare conceptuală a lui foarte bună. La un cutremur în China au căzut vreo 250 de şcoli şi au murit probabil vreo 800 sau 1000 de copii şi partidul a acoperit tot să nu se audă. Era secret de stat. Şi ăsta şi-a trimis oamenii lui prin sate şi au colecţionat numele morţilor, copiilor morţi. Şi asta era lucrarea: le-au citit, era pe internet pe radio. Asta e lucrarea, e sound – le citeşti numai numele. Acuma am văzut că are şi o variantă tipărită cu numele astea, cred că se poate vinde.
Avea ceva şi cu rucsacii.
Aia e după dar nu-mi place aşa tare. În primul rând a obţinut rucsacii de undeva din occident. Deci nu sunt rucsacii ăia, nu le-a colecţionat de acolo, i le-a produs cineva. Era pe aceeaşi idee că au murit atâţia copii – acest număr de lux aş pune pe faţada Kunsthalle din Germania, dar nu e adus din China, că n-ai cum. În fine, e controversat şi statul Chinez când a văzut că e aşa, îl lasă. E un play, căci dacă statul Chinez vrea ca problema Ai Weiwei să dispară – dispare. Îl şterge din istorie şi nimeni nu poate face nimic, că doar n-o să pornească al treilea război mondial sau atomic pentru Ai Weiwei, nu? Cu Pussy Riot şi ăştia – la fel. Puteau să le ia să le taie piese şi ce făcea lumea occidentală? Poţi să faci ceva? Pe de altă parte nici ăia nu sunt proşti – nici Putin nici ceilalţi: te joci cu percepţia despre ţara ta şi despre tine până la un punct, pe urmă nu se mai ştie. Eu când am fost în 2007 la bienală la Moscova am întrebat-o pe curatoarea mea care sunt problemele. Când merg în zone care nu sunt democratice sau prea democratice, întreb: care sunt subiectele care pot crea probleme, că eu nu vreau să o dea afară pe curatoare. Eu îmi fac, mă car şi – îl amendează pe Vladimir aici? Şi mi-au zis în 2007: poţi să faci orice, chiar şi pe Putin – poţi să îl critici, dar în nici un fel biserica ortodoxă. Cu alte cuvinte – e un mahăr mai mare acolo decât Putin. Dar ce spui tu este real. Eu mă gândeam aşa: de câte ori îi trageau chinezii un pumn în cap lui Ai Weiwei îi creştea preţul în occident. I se mai băga un zero la lucrare. Şi el lucra cu asta, că e deştept. El a făcut şcoală în New-York şi când a văzut ce s-a întâmplat la Tiananmen, s-a dus înapoi în China, deşi putea rămâne la New-York. A venit cu un training de artă conceptuală şi cumva ancorată social şi e împotriva comunismului chinez, ceea ce nu-l face prea plăcut pentru toată teoria de stânga din Europa occidentală. Sunt nişte jocuri de oglinzi foarte interesante aici. Ce pot să zic? Cred că oricine lucrează cu subiecte de genul ăsta – piese de teatru, literatură, dans, artă – ai o dilemă etică – cum faci cu aşa ceva? Eu cred că în lumea artiştilor vizuali de foarte multe ori se întâmplă că lumea numai colecţionează imagini şi subiectul şi-l face în aşa fel încât să-l poată expune undeva, dar nu intră cu adevărat în el. Deci eu nu pot să-l critic pe Ai Weiwei decât atâta pentru că eu n-am trăit în locul lui. Pe mine nu m-au băgat la mititica şi nu mi-au dărâmat atelierul. Au venit cu buldozerele şi i-au ras atelierul – e adevărat că construcţia atelierului ăluia costa 300 de mii de euro. Deci e la un alt nivel jocul.
Să revenim la dvs. Totuşi desenele dvs au un atu în comparaţie cu alţi artişti – nu sunt acoperite apoi cu vopsea. Putem vorbi de o artă transparentă în acest caz? Aveţi nişte spaţii legale pe care le puteţi picta.
Nu, ştii cum e – eu sunt legal. Eu nu mă pot pretinde un tip care revoluţionează pentru că eu nu vin din stradă. Eu totuşi am fost instruit academic, am o diplomă, am expus în muzee. Şi spaţiul din muzeu şi de galerie mi s-a părut confortabil pentru că are coperţile – nu eu le-am pus, sunt deja nişte coperţi acolo. Deci dacă sunt într-un muzeu, sunt în descendenţă directă cu ce expune muzeul ăla şi ce a mai expus. Mi se creează un fel de familie imediat. Iar desenele mele, apariţia mea: o parte din ce fac e temporar – se pictează peste. Unele mai rămân. Dar ştii, dacă stai să te gândeşti, toată istoria teatrului contemporan e la fel – ea nu există ca obiect, s-a petrcut şi s-a dus. Rămâne doar ca documentare. Muzica e la fel. Aşa e şi la mine: rămân înregistrările, live-ul s-a dus. Într-un fel combin, pentru că asta îmi dă şansa să mă răzgândesc, să schimb lucruri, să fiu mobil. Să nu pot fi îngheţat în ceva. Şi nu ştiu dacă m-am gândit în termeni de transparenţă. Doar atunci când lucrez pe geamuri – atunci literar lucrez cu transparenţa, căci geamul e ceva foarte interesant, e şi înafară şi înăuntru. Dar are două părţi – dacă scriu aicea, dincoace nu poţi citi. Şi eu lucrez cu amândouă, acum m-am obişnuit să scriu şi invers şi mă joc cu chestia asta de înăuntru-înafară. Şi aia e o poveste transparentă. Mi s-a întâmplat de trei ori să primesc un spaţiu ca ăsta şi eu să desenez doar fereastra şi spaţiul să rămână gol. Acolo e transparenţă, cum spune povestea. În rest, nu. Eu doar comentez cumva lucrurile.
Aţi încercat să dezvoltaţi o societate civilă în România. Credeţi că v-a reuşit sau lucraţi încă la asta?
Eu am fost parte din ceva, la început eram mic şi o dezvoltau alţii. Am încercat cu soţia mea să democratizăm şi să aducem mai multă informaţie pe scena de artă în special. Da, cred că am avut un impact. Cred că lucrurile stăteau mult mai prost. De multe ori nu sunt foarte fericit de cum e sau cum arată scena sau sunt critic, dar toată lumea are tendinţa să fie critică cu locul în care trăieşte, şi celălalt să vadă lucrurile bune cumva. Dacă îi ascultaţi pe prietenii mei americani sau pe ăia francezi sau polonezi, să vezi ce probleme au ei cu catolicismul, şi cu papa ăla. Chiar aveam un amic, artist polonez – Karol Radziszewski. Ăla era gay şi lucrarea lui era aşa – l-a pictat pe papă. Dar l-a pictat mişto de tot, nu era nimic aşa, nu ştiu. Şi ziceau aşa: papa pictat de un gay. Mi s-a părut foarte mişto. Deci peste tot sunt probleme şi sunt problemele locului pe care tu nu le ştii de multe ori. La fel şi aici, probabil eu sunt tentat să văd lucrurile în partea bună, şi probabil la fel li se întâmplă oamenilor venind în locul în care eu zic zică ce căcat, ce prost e ăla. Deci anumite lucruri ne-au ieşit cu societatea civilă şi anumite lucruri nu. Am militat ani de zile ca să existe un muzeu de artă contemporană şi în momentul când l-au înfiinţat n-am pus piciorul acolo de zece ani în semn de protest. Unele lucruri nu ne-au ieşit, eu nu m-am aşteptat şi pe urmă nu mi-am dat seama. Era mult mai greu decât eu mi-am imaginat şi n-am avut soluţii.
Cum credeţi, există o diferenţă între spaţiul cultural şi artistic de aici din Moldova şi cel de peste Prut, din România?
Păi, acuma sincer vorbind, bucata aia e mai aproape de occident – fizic. Asta însă nu împiedică faptul că Pavel Brăila de aici expune în locuri în care artişti importanţi din România n-au ajuns. Nu e o regulă. Dar în mare teritoriul ăsta s-a simţit tot timpul european, chiar şi în timpul lui Ceauşescu. Cultură franceză. Eu am învăţat franceză şi engleză în şcoală, şi toţi cei din Sibiu – cu germană. Deci din capul locului lucrezi cu nişte limbi care te duc în partea aia. E putere economică mai mare şi din cauza asta se creează nişte platforme. Poate le criticăm că sunt galerii comerciale, nu ştiu ce – dar sunt. E o diferenţă de condiţie. Acuma fiind parte din Uniunea Europeană te duci cu buletinul. Nu ştiu dacă aici se aplică asta, dar în mediul Uniunii Europene, când faci facultate ai posibilitatea să studiezi un semestru într-o altă ţară din Uniunea Europeană, iar din anul trecut au făcut extra – poţi să studiezi în America, China – şi multă lume beneficiază, aplică şi ia asta, nu ştiu, e un procent de 20 la sută de oameni, se duc şi vin ăia la tine. Deci asta e o mare şansă. Acuma e un pic pic invers, s-ar putea să fie mai multe granturi europene aici, că zice aţi intrat în Uniunea Europeană – descurcaţi-vă. Noi am futut-o cu banii când am intrat, că nu mai erau bani. Că zice gata – pac. Şi e un pic mai divers pentru că sunt provinciile istorice care au diversitatea lor şi influenţele lor – est, sud – şi simţi asta. Chiar mă gândeam astăzi când am avut o întâlnire cu scriitorii români de aici şi m-am gândit că ăia din România au un backup, dacă acolo n-o să-i citească nimeni curând – aici o să-i citească, căci aici e o presiune mai mare pe limbă, ăia de acolo s-au plictisit, nu mai pot. Şi atunci au şansa să publice aici – să vorbească. În termeni din ăştia foarte clari acuma – nu există un spaţiu sau un proiect similar cu Oberliht, nu există nimic similar cu Chiosc sau Revista la Plic. Deci fiecare teritoriu şi spaţiu îşi face formele lui de rezistenţă. Dacă aţi fi avut galerii nu se făcea Chiosc, e simplu. Ori ăia au sau aproape au şi deja nu mai au chef de ele. Acuma e trend în România să se ocupe zone din astea de fostă industrie comunistă, le pun la punct şi prima dată încep cu pub, chefuri şi party din astea cu rave şi pe urmă asta creează condiţiile să apară pe aici pe colo şi un pic mai mult. Şi creşte – în unele părţi mai mişto, în altele – aşa. Vorba aia, dacă nu faci aia nu vin banii şi trebuie să-ţi prăjeşti un pic creierii.
Vorbeam chiar ieri cu Pavel Brăila şi mi-a spus foarte serios că jurnaliştii din Basarabia nu pricep nici o boabă în arta contemporană. Aţi dat mai multe interviuri în presa noastră, sunteţi de aceeaşi părere sau nu?
Păi o să-ţi spun ceva care numai dacă ai simţul umorului o s-o înţelegi – nici Pavel Brăila nu înţelege totul în arta contemporană.
Îi transmit.
Transmite-i, dar vezi să aibă simţul umorului. Eu ştiu ce zice el, ştii ce frustrant e de multe ori? Deci eu am alergat, sunt aici în faţă şi tu mă întrebi de ceva care e dinaintea liniei de start. Fă şi tu un pic, recuperează ca să mă poţi întreba în partea asta unde am ajuns. În sensul ăsta spune el. Pe de altă partă el nu mai are răbdare.
Chiar nu e înţeles el aici.
Păi ce e de înţeles aici? Ce aia e lucrare, că i-a trimis maică-sa sarmale? Nu trimit toate mamele sarmale? Ce lucrare de artă e asta? Eu am lucrat în presă şi am lucrat cu oameni tineri. În general în presă şi în artă sunt oameni tineri. Şi în general – fete. Oamenii care scriu despre artă n-au de unde să ştie. De unde să ştie? Unde ai fost tu expus, ce şcoală ai făcut, unde te duci tu să vezi în stânga-dreapta în oraşul ăsta şi unde ai fost tu, în ce ţări şi la ce expoziţii ca să-l poţi judeca pe Pavel Brăila? Deci unde-l pui tu pe el? Deci asta nu e vina totuşi a acestor oameni – te mai uiţi pe google, dar dacă nu ai o structură şi nu vezi – nu ştiu. Şi mai e ceva care e şi vina artiştilor. Artiştii sunt îmfumuraţi, ştii – bă, am făcut eu căcaturi praf aicea, voi nu înţelegeţi, sunteţi proşti. Nu-i chiar aşa. Uite americanii pe care le place unora să-i înjure au un program în care oamenii care iau premiul Nobel la fizică sau chimie – ce complicătură – au o emisiune la tv în care explică copiilor de 12 ani teoriile lor. Deci tre să-i vorbeşti unui copil să înţeleagă. Teoria lui peşte prăjit. Şi atuncea trebuie să îţi găseşti cuvintele şi vocabularul, să comunici cumva nivelul ăsta al tău de cunoştinţe. Uite asta ar trebui să înveţe şi artiştii un pic. Şi atuncea probabil că ziaristul nu este împotriva ta, este aliatul tău. Îţi spun, eu îl înţeleg pe Pavel, că e aşa – după o vreme zici bă, ştii ceva, mai fă şi tu un efort, înainte de a veni la mine - dă şi tu un google pe numele meu, mai vezi ce fac, nu ştiu ce. Dar e din două sensuri un pic. Eu ştiu că Pavel încercase o chestie la tv…
Da, încercase, era o emisiune, dar nu a mers prea mult…
Aşa, deci el încercase să facă o educaţie. Ieri am fost cu Vladimir la KSA:K. Păi aicea e lux… KSA:K-ul e o casă. Cu pisici. O casă cu pisici. Şi ţi se rupe inima cum de toate cataloagele alea mişto. Deci asta e: nu ai bani, închiriezi ce poţi, unde poţi şi te descurci cum poţi. E şi condiţia asta dificilă care nu impune – că dacă aţi avea condiţii din astea… să vezi atunci tu ziariştii cum s-ar pregăti. Poate ar trebui făcut ceva în sensul ăsta în forma unor workshop-uri sau discuţii în care să se negocieze relaţia dintre creatorul contemporan care a avut norocul şi şansa să fie expus internaţional şi ziaristul, jurnalistul sau omul de aici care nu a avut această şansă.
Spre ce credeţi că se mişcă arta la moment? Ce va fi mai departe?
Acuma – se mişcă spre bani. Peste tot. Acum lumea vorbeşte doar despre târguri de artă. Şi ele ca modul copiază bienalele, care sunt un model economic tot aşa neo-liberal, în fine. Pentru că creează atenţie, turism cultural şi de-asta sunt şi finanţate, deci ele apar în oraşe o dată la doi ani şi îl potenţează şi economic. Şi târgurile de artă fac la fel, acum au secţiuni în care nu se mai vinde nimic şi sunt numai proiecte, au secţiuni de lecture, de discuţii, deci injeactează un conţinut cultural, ca să nu fie numai târg. Dar ăsta e trendul, curatorii se duc să vadă ce mai e nou anume în târgul de artă. Şi târgurile de artă sunt nişte boxe – galeriile se desfăşoară în nişte boxe, deci dimensiunea statementului e de boxă. Câteodată recunoşti în muzee lucrările după dimensiunea asta.
Cum poate atunci să îşi câştige existenţa un artist ca dvs, care până la urmă nu vinde arta. Nu scoateţi produse-obiect.
O parte o vând. Deci eu mă descurc destul de bine – eu îmi vând munca. Din asta trăiesc în principal – eu sunt plătit ca să desenez. În multe locuri foarte bine, în altele să zicem mai puţin şi sunt locuri în lume unde am dat eu bani. Dar pot trăi din asta ok. Soţia mea e tot artist şi noi nu avem copii. Am avut şi norocul: a fost o lege dată în România ca să ia minţile oamenilor după schimbare în 1991, cred – s-au putut cumpăra apartamentele de stat foarte ieftin, cu 1000 de mărci germane. Acuma face 50 de mii de euro. Deci lumea a putut să-şi cumpere locul în care trăieşte. Deci noi am plătit chirie ani de zile, apoi am stat în gazde, însă în partea asta democratică nu am plătit chirie. Am putut să cumpărăm. Stai că am o poezie pe care trebuie s-o recit: n-am maşină, nu fumez, nu beau, nu merg în cluburi. Îţi dai seama ce de-a bani rămân în buzunare? Ne-au mai ajutat şi părinţii deci nu ne putem plânge. Deci eu sunt plătit destul de bine în linii mari. Mai şi vând lucrări, pentru că am învăţat să lucrez şi cu partea asta comercială. Oricât am vrea noi să fim de idealişti – nu poţi să fii voluntar toată viaţa, trebuie să te mai şi plătească ce pizda măsii, ştii. Şi am învăţat să mă descurc. Uneori e o junglă chestia asta. Eu am îceput cu preţuri foarte mici. Pe urmă ani de zile galeria care mă reprezintă şi pe urmă mai multe galerii au ridicat acest preţ. De aia el a venit încet şi bătut, de am ajuns acuma că nu pot să-mi cumpăr eu lucrările mele. Adică nu vorbesc de sute de mii – zece mii de euro, gândiţi-vă. Leşin pe stradă când le văd. Câteodată sunt şi eu uluit de ce se cumpără. Am avut în 2007 un moment când cred că puteam să vând orice – chiar ce scoteam din buzunare – fusesem la MoMA, una-alta. După care – s-a blegit pentru o vreme. A fost un an prin 2009 – nimic. Am fost invitat şi am fost plătit aşa mai modest, era criză. Deci sunt ani foarte buni şi ani mai aşa. Am fost invitat să desenez la Praga, la bibliotecă. Am început să desenez în 2008 şi am terminat în 2010, când au lansat-o. şi ei m-au plătit bine. Am mers încolo de opt ori. Dar din banii ăia plătiţi am avut şi oameni care m-au ajutat, închiriat, chestii – să te duci încolo şi astea. Deci a fost un cost, dar erau bani buni. Eu am făcut prostia să vând imediat după 90 nişte lucrări vechi şi le-am vândut foarte ieftin. Toţi au făcut asta. Îţi vinzi repede pentru că eşti bucuros şi te bagă cineva în seamă şi îţi cumpără, iar peste zece ani îţi dai seama că puteai să vinzi cu o sută de ori mai mult chestia aia. Mi-au cumpărat direct din atelier o lucrare cu zece mii de mărci. Eu acuma aş vinde-o cu o sută de mii de euro. Dar nu mai pot s-o fac înc-odată. Cu zece mii de mărci alea atunci noi am trăit cu nevastă-mea vreo trei ani. Deci şi-a meritat banii – dar ei din valoarea ei mi-au dat doar zece sau chiar cinci la sută. Acuma ştiu, dar atunci nu ştiam. Şi cred că nici n-aş fi avut tupeul să cer nu ştiu cât. Dar acum nu mai am lucrarea. Unele lucruri ies, unele nu, dar sfatul meu pentru toată lumea care e creativă şi produce lucruri e să le păstreze. Şi dacă e situaţia să le vinzi – atunci să te gândeşti ce dai, ce mai ţii, că e perioada ta sau nu şi dacă din seria aia ai vrea să ţii şi una pentru tine, căci vine un timp odată, dacă ţările astea sunt cât de cât normale, când va însemna ceva. Deci în mod normal, un muzeu de artă contemporană în oraşul ăsta ţi-ar lua nişte stencil la un moment dat. Dacă ele au fost pe stradă, deci ele au reprezentat un moment şi ăla poate reprezenta ceva pentru discursul care-l faci tu. Deci pui deoparte, mai grijă un pic de el. Deci azi am văzut o carte a lui Ghenadie Popescu – nici nu ştiam că există proiectul ăsta, când s-a dus cu bicicleta până la Paris. A trimis mesaje şi ăla e textul. Foarte mişto. Am văzut şi seria de fotografii în care făcea poze cu bicicleta. Aia e foarte tare. Deci alea Republica Moldova ar trebui să le plătească, să l e mărească frumos, să fie expuse în Muzeul Naţional, nu?
Din păcate nu e chiar aşa.
Well, va fi, când îşi vor da seama că o serie din asta printată de mare calitate înseamnă 60 de mii de euro. Valoare adăugată. Bine, eu zic aşa în sine – e un proiect coerent care a însemnat ceva pentru că a fost făcut în momentul ăla. Deci are un rol mai mult decât în sine. Şi am văzut mai multe pe aici şi la Pavel Brăila, la fel – deci ţara asta ar trebui să-i cumpere filmul Shoes for Europe, şi să-l păstreze bine undeva. Era o chestie odată pe vremea când făcea performanţe Pavel Brăila. Era una cu Mark Verlan, când jucau şah şi în loc să oprească ceasul – beau vodcă, deci joci şah până te-mbeţi. Era frumos: român, rus, eu înregistrarea aş păstra-o. Deci uite că dacă s-au mai făcut din astea, dacă s-a mai documentat totuşi felul în care oraşul ăsta se mişcă – astea au valoare, sunt istorie. Muzeul de Istorie trebuia să le finanţeze, sau Academia din Moldova. Toate poveştile astea identifică şi documentează locuri – e foarte interesant.
Sunteţi de ceva timp în Chişinău – cum arată un oraş după ce a fost Dan Perjovschi în el?
Aoleu, îmi pui o întrebare acum de vrei să mă omoare ăştia? Arată la fel. Adică uite încă un lucru important pentru mine: eu sunt un artist de mainstream, deci nu sunt un artist alternativ, lateral, nu ştiu, dedesubt, underground – nu, dar eu sunt marginal în mainstream. Eu am o situaţie acuma care e ideală – eu sunt şi cunoscut, dar şi necunoscut în acelaşi timp. Deci eu nu am nici un fel de impact în oraşul ăsta – deci mai pot veni o dată. Poate pentru voi înseamnă ceva – sunteţi vreo zece inşi, cinşpe, habar n-am. Dar oraşului – absolut nu-i pasă. Asta e bun. Că dacă aş avea – păi n-aş putea să calc jos, că mă iau ăştia din avion de nu mai ai timp, nu mai vezi oraşul, nimic: te bagă într-o bulă şi mai înţelegi nimic din lumea asta. Eu de aia şi stau în Bucureşti (încă ne păstrăm apartamentul) într-un cartier – e un fel de Bronx. Adică eşti mai cu picioarele pe pământ dacă iei tramvaiul, sau cum se zice, rutieră? Te freci de unul şi de altul, îl auzi ce zice – imediat afli care-i treaba. Dacă mergi cu limuzina nu mai auzi nimic. Deci eu am norocul ăsta şi ţin la el. Şi încerc să nu îmi fac arta pe care o fac prea palpitantă. Să nu fie prea îndrăgită de puternicii zilei, ca să mă lase în pace.
Vă simţiţi împlinit ca artist?
Da. Dacă aş mai putea-o duce aşa, numai să vedem câtă energie mai e. Am îmbătrânit şi am obosit, ştii. Ne-a prins târziu, n-am calculat bine şi am tras foarte tare într-o perioadă şi eu şi Lia şi ne-am belit corpurile, n-am dormit, în fine. Şi acuma resimţim. Plus felul ăsta de comunicare contemporan, care nu te ajută. Am intrat în bria asta de social media şi nu mă mai pot concentra. Un fel de greu să focus. Şi asta e din cauza vieţii ăsteia dintr-un loc în altul, dar şi din cauza felului în care comunicăm noi acuma. Am avut pentru prima oară în 25 de ani, anul trecut în vară am fost invitaţi în Croaţia. Un tip, un manager, a invitat artişti într-o staţiune. Închisă, aşa, patru căsuţe de alea, all-inclusive tot. am mers pentru prima dată. E din aia în care te duci la păpat, mănânci, apoi te duci în apă, ieşi, după aia iar te duci şi mănânci. Pe la a treia zi n-am mai putut rezista.
Eu vă mulţumesc foarte mult.
Cu plăcere. Eu am tendinţa să mai fac poante, aşa, dar…
Le mai descifrăm.
Interviu realizat pentru revista de criză creativă contemporană FREȘ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu