Eu până acum sunt de părerea că cel mai bun serial făcut vreodată este și va fi "Columbo", cu extraordinarul și mega-pizdosul Peter Falk în rolurile principale. Uite că recent, lumea (mai bună și mai rea) mi-a spus că este un nou serial care explodează мозг-ul și, ce e mai interesant, se filmează în real-time (televizionește vorbind) în baza unei serii de cărți care se scrie real-time de George R R Martin (doi de R în centru probabil îl fac pe Martin să se creadă urmaș de-al lui Tolkien, însă discuția noastră e despre altceva). Primind un miliard de recomandări, m-am gândit că deja am trecut de vârsta în care citești volume întregi de fantasy, așa că m-am apucat deodată de serial.
Game of Thrones
Ce să vă spun, "Game of Thrones" reprezintă un fel de fantasy-santa-barbara, numai că cu multă carne (ochi smulși, mațe întinse, copii spintecați, puli tăiate ș.a.m.d.) și mult sex. Sexul dat e clar că nu-i porno, da oricum îi frumos. Despre tehnicile de filmare și prelucrare a cadrului mai bine să nu vorbim. La rublele pe care le au, producătorii își permit să filmeze un serial-blockbuster. Фишка acestui serial este în revoluționarea dramaturgiei. Dacă până mai ieri dramaturgia, mai ales în seriale, credea că-i gata să dea ortul popii, apoi astăzi dramaturgia reînvie într-o nouă formă. Nu mai este obligatoriu ca personajele principale să supraviețuiască. Lasă-le să moară în pizda mă-sii, spre jelea virginelor îndrăgostite de eroi și bucuria telespectatorului dus-cu-pluta (adică a mea). După primele trei sezoane nu pot să zic că пиздец și-i de невтерпёж să-l văd pe al patrulea (care se toarnă acum). Un singur lucru aștept, пидор-ul de Geofrey, acel care типо e rege, să moară на хуй violat cu săbii din валерийская сталь ținute deasupra focului, sau să-i toarne cineva o chilă de wild fire în găoază. În rest nu prea am așteptări de la serialul dat, poate aș vrea să văd cum au crescut dragonii, da poate cum necurații trec peretele și-i omoară на хуй pe toți. Un dram de interes este, dar nu-i letal. În concluzie, dacă în copilărie citeați fantasy și sunteți gata să jertviți 30 de ore în care ați putea bea 120 de pivi la Paluba pentru acest serial, atunci el îi pentru voi. Da mai bine totuși să priviți 15 filme ca lumea, și despre unul din aceste filme ca lumea o să vă povestec chiar aici, mai jos.
Federico Fellini - 1960 La dolce vita
Îmi spunea cândva Serge Zanoagă că "Amarcord"-ul lui Fellini nu-i înțeles de nimeni, nici măcar de critici. Iar dacă e înțeles, apoi fiecare îl înțelege cum vrea, sau mai bine zis cum poate, până și criticii. Eu vreau să pun punctele pe "i" și să spun că toate filmele lui Fellini nu sunt înțelese de spectatori, mai ales de cei contemporani , crescuți la Patria, care încă-și curăță rămășițele de popcorn de pe haine. Pentru că în anul 2013 nimeni nu mai vrea filme-poezii. Iar toate filmele lui Fellini reprezintă poezii cu un picior metric extraordinar, cu combinații de vers alb cu sonet clasic, cu metafore vizuale demne de pana lui Dante, cu ardere în cenușa banalului pentru a găsi în sfârșit catharsis-ul (nu cel al lui Budurin și Rață, bineînțeles). "La dolce vita" este un film actual și acum, peste cinci decenii de la lansare, și ne vorbește despre jurnalism. Nu despre jurnalismul care presupune jertfirea de sine sub gloanțele Libiei sau a Afganistanului, ci despre jurnalismul de cocalar, care vânează țâțe de pițipoance, violuri de babe, scandaluri bisericești ș.a.m.d.
Acest film poate fi și despre faptul că țâțele goale a unei pizde-model apărute în clipul unei cheli de pulă trezesc mai mult interes în presa moldavă decât vizita lui Traian Băsescu sau călcatul pe greble (vorba lui Luchianiuc) a domnului Leancă. Acest film e despre blegii pentru care jurnalismul se limitează la vizitarea cluburilor de noapte și participarea la toate furșeturile posibile. Și da, acesta este filmul care a lansat termenul de "paparazzi" (după numele unui fotograf ебучий din film pe care-l chema Paparazzo). Un film destul de greu pentru spectatorul nostru deprins cu 3D хуйня-ua. "La dolce vita" are o narațiune complicată de tipul mozaicului și reprezintă, cel mai probabil, o odă al lui Fellini adusă actorului preferat, Marcello Mastroianni. Marcello, pe care în film tot Marcello îl cheamă, este în general înconjurat mai tot timpul de femine sexoase. Până și Adriano Celentano исполняющий rock'n'roll n-are nici o șansă în fața lui Marcello.
Pentru cei care și-au deprins ochiul și creierul cu poezia cinematografică filmul e ușor precum apa de izvor. Până și bunica i-a prins sensul poetic aducându-mi o strachină cu smântână și zmeură. Pentru că viața e dulce, și nu e dulce prin faptul că очередная медия-шалава și-a arătat țâțele.
Nu mai este La Dolce Vita despre jurnalism, asa ca subiect de baza, dar defapt acolo-i lupta lui Marcello intre a deveni intelectual sau nu...
RăspundețiȘtergereEu doar am zis că toată lumea înțelege filmele lui Fellini în felul ei personal) Îi și despre lupta lui Marcello, și despre jurnalism, și despre biserică ca marfă, și despre căutarea dragostei.
RăspundețiȘtergere