Dacă film nu e, nimic nu e, a zis spectatorul şi a îceput să aplaude. După ce s-a săturat să aplaude, a luat pixul, mai bine zis tastatura, şi a început să scrie.
Jean-Luc Godard - 1990 Nouvelle Vague (Noul Val)
Sincer, eu încă nu-l înțeleg pe Godard. E frumos, imprevizibil, interesant, palpitant, hazliu.... dar toate miile astea de adjective care ar putea fi atribuite filmului Nouvelle Vague pierd la un singur capitol - integritate. Nouvelle Vague este ca un fel de roman împărțit în câteva sute de nuvele diferite ca formă și asemănătoare ca sens. Filmul ni-l prezintă pe Alain Delon întrun fel de midlife crisis, înotând printre miile de citate filozofice și femei frumoase. Nouvelle Vague asta-i un fel de tratat de filosofie filmat tare ca lumea. Cu siguranță ar trebui să-l mai revăd vreodată, însă asta numai după ce voi revizui operele lui Kant, Schopenhauer, Platon, Aristotel, Spinoza ș.a.m.d. Am impresia că toți filozofii lumii și-au găsit locul în acest film.
Luis Bunuel - 1965 Simon Del Desierto (Simeon Pustnicul)
După ce privești un film de Bunuel îți vine să smulgi pălăria și să o arunci mai jos decât se află aliansul. Omul ista e genial - o spun cu mâna pe ficat. Bunuel a reușit să creeze o pildă mizantropică încadrând-o în doar 45 minute. Așa că în loc să priviți un căcat de trei ore la Patria, mai bine priviți Simeon Pustnicul de trei ori la rând. Finalul filmului riscă să vă dea peste cap, așa că mai bine nu vă spun cu ce se termină povestea monahului Simeon care a decis să-și petreacă întreaga viață cățărat pe un stâlp, rugându-se la Dumnezeu. Un bonus consistent sunt țâțele Silviei Pinal, frumoase de parcă însăși diavolul le-ar fi creat, adică tot ea, Silvia Pinal care apare în rolul diavolului. Un film după care poți spune ”Hristos a înviat!” în fiecare zi, pentru că Diavolul e peste tot, iar ispita are țâțe mari și tentează.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu