Aşa so întâmplat că am fost nu demult pe la vaduluvodă să mai prapustesk o pivă două şi să miros adierea plăcută de benzină premium şi apă bâhlită. Peste vreo două trei pivi, în lipsa unui joint a început a mă frământa fenomenologia şi esenţa ţăranului, aşa că în perspectivă imediat am valito (citeşte făcut naveta) la ţară ca să studiez în mai de aproape fenomenul.
Dacă mai înainte cuvântul ţăran echivala cu gospodar cu spatele cît stânca şi palma cât harbuzu ap azi cuvântul ţăran echivalează cu orice în afară de asta. Uăi ţărane doar nu poartă încărcătură semantică de genul Uăi om iubitor de pământ şi de patrie?! Încărcătura semantică modernă a ţăranului sună cam aşa: Uăi pidarule, uăi bâciarî, uăi canciuga şi tot aşa. Şi mai rău e că ţăranu începe să schimbe sapa cu butâlca şi jiocu cu pizdeala. Pizdeala în general devine ceva sfânt şi imperativ la ţăranul actual. Dăle-n-pulî de cote, hai şi lom zapizdi pi Vikea lu Altâr că o porşit ieri. Şi amu urmează o axiomă (ne-am adus aminte ieri cuvântu ista): Ţăranul când be, dacă nu se pizdeşte ap vorbeşte despre pizdeală. Ştiţ cum era în filmul şele pizdos dispri cari n-am auzit pe nime să zică că nu-i place: На небе только и разговоров что о море, ap iaca: La ţară numa despre pizdeală şi bazaresc, bazariu. Nu ştiu de unde vine setea asta de pizdeală şi beţie da mi se pare că tot de acolo, de pe la răscrucea secerii şi colţul ciocanului. Da asta deam îi altă temă, va lăs cu ţăranii voştri şi ma duc că matincă am de lucru da stau şi scriu aişi huineaua asta. Pizdeală! Amuş!
uai ciotkos. hai shneom pizdi.
RăspundețiȘtergere