Probabil cel mai asteptat film de anul acesta (de mine). Dupa vizionarea trailer-ului si a interviurilor şocante de la premiera din Cannes, mă aşteptam la o revelaţie cinematografică în adevăratele tradiţii nordice. Unul din regizorii mei preferaţi promitea o călătorie palpitantă în lumea sado-mazo terapiei - deja vedeam linia istorica care cuprindea continuitatea celor 3 mari psihanalişti ai artei decadente: De Sade, Pasollini şi de ce nu von Trier. Din păcate von Trier a cam dat-o în bară cu psihanaliza. Nu spun că nu avem dialoguri bine puse la punct, cu subtilităţi şi intervenţii în psihologia subconştientului, doar că ele rămân prea seci în anturajul tipic american al filmului. Terapia continuă şi pe la jumătate de film ai impresia că nu mai rezişti mult şi acuş apeşi stop.
Probabil sunt bolnav dar nu am apăsat stop, continuam să mănânc harbuz şi să privesc, continuam să manânc harbuz la ejacularea cu sânge, continuam să mănânc harbuz la sfredelirea osului, continuam să mănânc harbuz la tăierea lindicului - şi s-a sfârşit filmul. Probabil unica scenă care chiar merită e sfărşitul - momentul când Dafoe se târăşte prin pădure înconjurat de personajele lui Tarcovski (în orice caz aşa mi-a părut mie). În rest dedicaţia lui Tarcovski pare absolut alogică - maestrul s-a întors în mormânt de câteva ori cu siguranţă.
Mesajul pare că se construise: durerea interioară se lecuieşte doar cu durerea fizică - durerea fizică este naturală (de la Diavol), durerea interioară este ireală (Dumnezeu). Tot ce este natural reprezintă violenţă şi însăşi natura este împărăţia Diavolului. Un mesaj excelent doar că îmbrăcat în haine prea la modă. von Trier a ales varianta americană a construcţiei, şi s-a căcat pe el în loc să ne lase să ne căcăm pe noi - de frică, de extaz, de entuziasm, de greaţă... de sictireală mai degrabă. Un film trist şi sec precum orice horror american, mai ales că vine de la von Trier, omul care în Element of Crime oferise o viziune extraordinară asupra fricii. Probabil vă întrebaţi ce drept am să-l fut pe von Trier - am dreptul spectatorului, dreptul fanului şi dreptul omului care vrea ca filmul să-i ofere barem un gram de palpitaţie.
Antichristul rămâne ok doar în cazul vizionărilor colective, anume reacţia publicului din sală ar trezi cu mult mai mult interes decât însăşi filmul. În fine, un plus sunt filmările excelente şi folosirea nemaivăzută a graficii... în minus rămâne îndepărtarea totală a maestrulului de la principiile Dogma 95, principii care în cazul Antichristului ar oferi un nivel mult mai personal de adrenalină şi înţelegere a esenţei răului. Să sperăm că danezul dement revine. Până atunci spunem nu pentru von Trier regizorul, şi spunem da pentru von Trier provocatorul. Chiar mi-a provocat greaţa, doar că altfel de greaţă decât mă aşteptam.
nteresanta 'recenzie'
RăspundețiȘtergere''idioterne'' e capodopera...cum n-ai da