si iaka merita de continuat bredu ista sau nu?

Importanţa apelului care zbârnâia nervos fu înţeleasă imediat de Cioraru. Acesta şterse palmele umede de buzunarele sleioase a pantalonilor Defect şi Gângănii după care luă tremurând receptorul. Era Igor Dreptul.
- Noroc Ciorarule
- A tu eşti, noroc, noroc...
- Mi-am dat seama azi dimineaţa că n-am mai vorbit de un car de oameni aşa cum vorbeam noi înainte.
- S-a întâmplat ceva?!
- Nu Ciorarule, pur şi simplu vreau să vorbim cum o făceam înainte. Ne vedem în două ore şi trei sevrajuri la Băltoaca Roşie.
O greutate ciudată şi misterioasă strivise optimisul lui Cioraru, acesta aprinse o ţigară şi stătu fix vreo patruzeci de minute privind în golul oglinzii. După care se îmbrăcă şi ieşi din casă. Străzile oraşului apăsau cu disperarea lor la fel de ascuţit ca şi în fiecare zi, chiar dacă era duminică şi sticlele limuzinei disfocusau disconfortul din jur. Ciorau spuse moţăind şoferului să oprească la primul chioşc Zoluşca, era ora două după amiază.
- Bună ziua d-ule Cioraru, spuse vânzătoarea roşind exhaustiv.
- O porţie de Zewa te rog!
- Cu aromă de cireşi sau căpşuni?
- Sfeclă.
Limuzina opri la marginea pădurii chinuite de iarnă. Cioraru păşi pe potecă prin zăpadă lovind fulgii de nea cu pumnii. Transpirase până ajunse la Băltoaca Roşie şi lăsa nori împuţiţi de aburi în urma sa. Băltoaca nu se schimbase de loc, Cioraru avea impresia că Băltoaca se afla în afara timpului şi nu suferea de loc de la schimbările sezoniere din jur. Din partea opusă a pădurii se apropia Dreptul cu un rulou de hărtie Nejnosti în mâna stângă...

Tweet