...Pot să asiste oamenii ăștia? Dacă n-au ce face?
Bineînțeles.
Deja a treia sau a patra oară vizitați Chișinăul. Cu ce mesaj veniți aici de această
dată?
Vai de capul meu ce întrebări! N-am venit cu un mesaj, eu am fost invitat. M-au
chemat aici. Eu n-am vrut să vin. (Râde) Nu! Eu sunt în contact cu Vladimir și
cu Oberliht de multă vreme. Știu că ei lucrează cu spațiul urban, cu felul în
care orașul se dezvoltă. La un moment dat Vladimir a zis că există interesul și
posibilitatea de a realiza aici un proiect. În ultima vreme am făcut niște
proiecte de spațiu public, pe stradă la Sibiu și-n alte părți. Și am zis că
poate să încercăm aceeași figură aici. N-am avut timp să stau mai mult.
Intenționam prima dată. Am făcut totul într-o zi practic cu ei, au fost oameni
foarte serioși. Pentru ca să găsești o idee, s-o dezvolți, s-o tai și s-o pui
pe zid într-o singură zi... Deci, asta am făcut. Am venit aici să iau lecții de
modestie.
Ați observat vreo schimbare în spațiul urban din Chișinău de când n-ați mai fost aici?
Habar n-am! De parc-aș sta
aici juma de an. N-am timp! Din ce văd e mai
bine pus la punct, sunt mai mutle firme străine. Apa s-a vândut, e spaniolă! Se
dezvoltă ca și Bucureștiul, ca și orașele din România sau din restul Europei.
Se egalizează cumva și ca look și ca haleală. Mâncarea tradițională e pizza
acum. Pe de altă parte rămâne impresionant, azi m-a dus Vakulovski prin parc,
pe la lac (Valea Morilor). Nu arată rău! Are și partea asta care compensează
aici. În București taie tot, cum întorci capul cum au tăiat un copac.
Se taie și la noi, și fac loc construcțiilor auxiliare.
Am văzut. Sunt urâte cu spume, sunt teribile. Singura șansă a oamenilor care-și
construiesc chestiile astea urâte este să-și facă niște ziduri mari în față de
nu le vezi. Deci, nu pot să-mi dau seama. Am fost un pic în centru în zona în
care am lucrat pe zid. E ca orice zonă cvasiabandonată. E mizerie. La ora 11.00
sunt unii care beau bere pe bancă. Unii se pupă mai încolo. Un fel de Tarantino
mixat cu Almodovar. Nu pot să vorbesc despre oraș, pentru că orașul se schimbă
în mod general. În bine și în rău în același timp.
Un artist ar putea promova un spațiu public mai frumos, mai estetic și mai
util în același timp?
Păi nu trebuie să fie frumos. Asta-i chestia. Noi nu suntem făcuți ca să
înfrumusețăm căcatul făcut de altcineva. Eu sunt aici ca să pun problema acelui
căcat. Ideea este cum recuperăm acest spațiu public. Ieri am proiectat un film
la Chiosc și a fost senzațional. Când lumea discuta mai apărea câte un taxi,
mai lăsa câte o panteră la bar.) Dar, unii erau pe terasă și-și beau mințile,
și alții beau în fața unui film interesant. (râde). Era o recuperare a
unghiului din spațiul public. În orașele noastre nu se mai întâmplă așa ceva,
nu mai stai pe stradă să discuți, trebuie să stai să consumi. Tre să beai o
bere sau o cafea pe terasă. Ești tot timpul într-un spațiu economic. Asta pot
s-o facă artiștii, ați făcut-o voi. Unghiul de acolo e un mic miracol. Faptul
că există și lumea din jur era de treabă, nu ne-au aruncat cu sticlele-n cap.
Cumva lumile astea diferite se ignoră, își văd de treabă. Am fost stresat la
început, am crezut că proiecția nu se vede și chiar nu se vedea. Am pierdut
multe detalii. Dar nu-i pe asta. Să stai o oră jumate e un fel de statement pe
care-l spui tu restului lumii – ăsta poate fi un loc diferit.
Ai noștri vin din fosta URSS și oarecum nu sunt deprinși cu arta
contemporană...
Și ai noștri merg încolo.)
Am glumit, nu mai merge nimeni încolo.
... lumea a fost educată cu realismul socialist. Cum le putem deprinde gustul
pentru artă contemporană?
Eu cred că termenul realism socialist este improriu. Nu a fost
niciodată realitate. Acel termen nu acoperă realitatea. Oamenii nu au pictat
ceea ce exista. Pictau ce le spunea partidul. Era un fel de utopie. Am putea să
reinventăm realism-sociaismul – realism-capitalismul. Și nu e vorba numai de
asta. Unii oameni cred în anumite lucruri pentru că au crescut cu ele, au fost
învățați că astea sunt lucrurile importante şi dacă nu vezi ce se întâmplă în
stânga şi în dreapta lor... dacă joci fotbal în curtea şcolii cu echipe de câte
cinci, păi asta e – echipele sunt de câte cinci. Deci nu ştiu dacă noi suntem
aici ca să iluminăm oamenii – venim şi noi cu ideile noastre, poate suntem ca
nişte mici dictatori – vrei să-ţi impui ideile cuiva. Dar dacă creezi platforme
din astea libere în care lumea poate să vină sau să plece, atunci oferi o
alternativă. Asta putem noi. Dacă ţie îţi place un fel de estetică sau gândire
sau un fel de cărţi – stai cu ele, dar dacă vrei cumva altceva – uite, noi îţi
putem da asta. Ieri era destul de interesant că era o artistă şi o curatoare
importantă din Polonia şi era un african-american din Ohio – Peace Core. Ăştia
vin să muncească, ştii – voluntari. Noi nu facem asta. De ce nu o facem? De ce
nu plecaţi în lume voluntari? Deci era o intersecţie de lumi interesantă acolo
la proiecţie. Filmul era al lui Andrei Ujica, care e român dar predă la
Karlsruhe şi era despre cosmonauţii sovietici şi vestici de pe staţia MIR când
se desfăcea uniunea. N-a fost rău. Deci asta se poate face şi nu cred că costă
foarte mult. În general lumea noastră şi tânără dar şi adulţii nu mai are are
focus, nu se mai poate concentra, e plictisită, depresată, întârzie, nu? Ne
înţelegem la două şi ne întâlnim la două şi zece. Trebuie să-i dai un kick ca
să iasă din starea asta, ca să fie totul mai mai relaxat, însă timpul nu-i aşa
relaxat. Nu-ţi dai seama de asta pentru că te-ai obişnuit să trăieşti într-un
anume fel. Nu poţi nici s-o ţii doar cu progresul aşa să munceşti întruna –
chestia asta americană axată pe pozitiv, totul e bine, voi învinge. Mai avem şi
migrene – nu ne iasă, chestii...
Deci nu ştiu ce trebuie de
făcut. Trebuie făcut ceea ce ai tu de făcut. Dacă eşti pasionat pe ceva şi poţi
transmite pasiunea asta – foarte bine. Mai e un nivel care e unul profesionist.
Nu poţi face orice numai că vrei – trebuie să te instruieşti. În zonele în care
suntem noi – artă, arhitectură, design, management cultural – deja sunt rafturi
de bibliotecă, scrise de alţii. Deci nu mai trebuie să le scrii tu, trebuie să
le citeşti.
Arta murală a apărut la un moment dat ca un protest împotriva
artei-produs...
Păi e invers. Prima dată a
fost arta murală comandată de biserici, şi pe urmă a fost tabloul independent,
cumpărat de burghezi. La început arta murală a fost în peşteri. Era o
proprietate comună, nu era a cuiva. Pe urmă a devenit a cuiva.
Putem vorbi atunci despre o revenire la prima stadie?
Eu nu teoretizez în felul
ăsta, pe bune. Nici nu-i zic că-i mural, ştii. Mie de exemplu nici nu-mi place
graffiti. Îmi plac astea – stencil. Astea îmi plac pentru că spun o istorie.
Dar: când spui o istorie poţi să fii de o parte sau de alta – politică sau
socială. Când faci tag cu numele tău n-are nimeni treabă cu tine. Pentru mine a
fost un exerciţiu, să facem o chestie cu nişte subiecte care nu sunt foarte
uşoare – s-au adunat pe zidul ăla câteva destul de interesante dacă te uiţi. Şi
probabil din câtă lume se va uita la aia trei sferturi n-o să înţeleagă/n-o să le placă, unii nici n-o să vadă – o să treacă de o
mie de ori pe lângă zidul ăla şi n-o să vadă, şi altora poate le face un
declick. Deci nu o consider anume în sensul ăsta de marele proiect – e un
exerciţiu. Nici nu ştiu dacă poate deveni o metodă – să umbli peste tot – că
atunci devine redundant. Când desenezi pe o hârtie poţi să o întorci cum vrei
tu, ai control pe hârtie, dar dacă desenezi pe un zid atunci te controloează el
pe tine căci te învârţi tu. Deci e un exerciţiu bun. N-am avut destul timp în
două zile căci pentru mine nu e totuşi ceva întâmplător – trebuie gândită mai
bine ca să aibă sens zidul ăla. Dar eu nu îl consider artă murală. Nici nu-mi
place termenul ăsta.
Să-i zicem artă stradală.
Nici artă stradală nu îmi
place căci ştii ce se-ntâmplă? Cum numeşti ceva şi devine interesant, ăştia fac
din el un şoc – îţi pun spray-uri, îţi zice că nu poţi să dai decât dacă ai din
ăla cu glugă care costă atâta, genunchiere, căşti, ştii? Şi-atunci eu am luat-o
aşa sincer, i-am zis gazetă de perete. Ai nişte gânduri despre lumea în care
trăieşti şi le-ai pus pe povestea asta. Le-ai comunicat.
În momentul în care desenezi peretele, unde crezi că se află publicul – de
partea asta, a creatorului sau cealaltă, a peretelui?
O parte da şi alta – nu. Ăla
cu berea nu cred că era de vreo parte, era de partea lui – îşi bea minţile la
ora unşpe. Nu ştiu, pe de altă parte însă lumea are şi dreptate câteodată să
zică da ce-s prostiile astea? Am trecut pe lângă parcul ăsta mare de lângă lac
şi era o parte de zid unde-s nişte picturi, probabil făcute de liceul de artă,
nu ştiu...
Bănuiesc că sunt studenţii de la arhitectură şi a fost un workshop.
Nu e o idee rea dar e o idee
care se cheamă “fără coaie”. Adică nu creează tensiune – iei
vederi vechi şi le pictezi, deci nimeni nu se supără. Everything is fine,
happiness, dar nu e o idee rea – au găsit o formulă care împacă mai multă lume.
Noi ce-am pus pe zid va irita automat anumită lume. Ne puteam gândi mai bine
probabil, dacă era o săptămână cum era normal puteam discuta o zi care ar fi
tendinţa. Poţi să faci un proiect mai analitic şi mai complex – să mergi în
zonă şi să discuţi cu oamenii despre ce probleme au ei şi de pe baza acelor
probleme să pui pe zid, deci îl faci mai site specific. Şi pentru că ai luat
din problemele omului şi el ştie – atunci el devine aliatul tău. Aşa însă ne-am
paraşutat în junglă cu detaşamentul de commando, pac-pac şi ne-am cărat; tribul
de indieni o să zică: ce căcat? Dar, poate nu, cine ştie? În lumea asta nu ştii
niciodată. Eu am avut aici la voi o prezentare pentru douăzeci de oameni şi
printre ei era o curatoare din Polonia. Cam aşa se întâmplă în viaţa de artist.
Pe urmă te invită la o expoziţie şi de-acolo... deci nu ştii niciodată cine te
vede şi te aude. Pentru cineva poate fi foarte important. Deci eu sunt foarte mulţumit.
În general când lucrezi cu artiştii ăştia – sunt mai leneşi aşa, las că aducem
mâine... Aicea destul de bine, au fost foarte serioşi. N-am avut timp să
aprofundăm: pac-pac, primele idei. Dacă fiecare care au lucrat pe ideea asta –
dacă mai au timp, mai pot aprofunda un pic.
Aţi spus că nu vă place graffiti dar vreau să vă întreb de ce credeţi că e
ilegal până acum?
Nu-mi place tagul – când îşi
pune numele. Pentru că nu înţeleg ce-mi spune mie omul ăla. Numele lui nu mă
interesează.
E însă o chestie pozitivă până la urmă. Nu dăunează nimănui.
Dar de ce e pozitivă? Dacă e
numele lui – ce mesaj îmi transmite? El zice: eu exist. Eu zic – bravo! Şi dacă
locuieşti în casa aia, depinde – s-ar putea să-ţi dăuneze, deci totul merge
până la casa ta. Povestea asta despre legalitate şi ilegalitate însă e foarte
dificil de formulat. De ce ăla poate zice o minciună cât casa, zice îţi dau
2000 de minute gratuite în reţea. Ce pizda măsii? Şi tu nu poţi să zici, nu
ştiu – un nume. Pe de altă parte dacă îi laşi pe oameni să zică ce vor e ca şi
cum le-ai scoate toate semnele de circulaţie din oraş şi să îi laşi să circule
– să vezi ce se mai înţeleg ei. Deci probabil că trebuie să existe nişte seturi
pe care să le respectăm împreună, dar seturile astea sunt ceva ce trebuie
re-negociat. Acuma să-ţi mai spun ceva: dacă de mâine am legaliza graffiti –
n-or să mai fie. În cam două luni se umple tot şi după trei ani nu mai face
nimeni. Când ţi-e interzis parcă e mai cool aşa. Deci într-un fel graffiti-ul
original cred că trebuie să stea ilegal. Când vrea să se legalizeze – vine la
mine, facem un workshop şi e legal. Cel original trebuie să stea acolo să irite,
să te enerveze, să te întrebi de ce e acolo. Să te gândeşti până unde se poate.
Dar îmi place că am văzut aici ce se întâmplă cu bătăliile etnice. Unii iubesc
Moldova pe româneşte dar cu etnie, celălalt îl şterge – e destul de creativă
cafteala. E ca la rap, ca la battle. Am văzut în Italia nişte bătăi destul de
agresive între fascişti şi anarhişti pe ziduri, cu roşu şi negru. Era la baza
scărilor la lac şi parcă e o chestie de advertising, nu ştiu ce să spun – era
mişto expus. Nu ştiu, eu sunt pentru un tip de expresie vizuală în oraş care să
nu enerveze, să te pună într-o condiţie mai creativă. Am văzut un album cu
graffiti din America Latină care erau nişte graffiti foarte abstracte. Era
foarte interesant pentru că nu îl făceau decoratic – era cumva o interpretare a
locului în care era făcut graffiti-ul. Deci sunt unele inteligente, cumva îţi
face plăcere să le vezi. Dar nu poţi pretinde să fii într-o lume ideală.
Unele-s foarte proaste, sau copiate de la alţii. Asta e.
Aţi crescut în regimul lui Ceauşescu. Cum v-a influenţat asta ca artist?
Da, asta vreau să vă spun.
Eu nu ştiam ce e în stânga şi ce e în dreapta sau ce-a fost înainte. Deci nu am
ştiut şi când am desoperit că acele lucruri au existat şi eu nu ştiam, m-am
înfuriat, de asta nu îi iert pe profesorii mei. Nici pe mine. Eu nu am ştiut şi
nici nu m-am zbătut să aflu. Cumva am mers aşa ca într-un cul-de-sac, cum îi zice în franceză – te duci într-o stradă
care e terminată şi trebuie să te întorci. Şi a trebuit să mă întorc mult şi să
reiau de undeva, căci drumul ăla se înfunda. Asta a fost în comunism. Sigur că
atunci când eşti tânăr anumite lucruri funcţionează şi sunt mişto indiferent ce
fel de societate este în jurul tău. Te-ai îndrăgostit, ştiu eu – sunt lucruri
care creează o premiză ca să-ţi aduci aminte cu plăcere şi care te pot afecta
bine chiar dacă sistemul e prost. Pe libertatea de expresie a fost nasol. Eu nu
m-am putut compara cu restul lumii, am înaintat până la un punct. Eu de asta
m-am războit – direcţia aia se blochează la un moment dat, se termină istoria
artei – deci de ce să mai faci încă o adată? Deci nu am ştiut avansul – până
unde s-a mers. Am aflat după, când aveam un stil şi atunci a trebuit să renunţ
la el, iar asta e foarte greu. Eu am colegi care au făcut colegiul de artă ca
şi mine la Sibiu şi pentru ei a fost bine: au învăţat să deseneze, să facă o
gravură, s-au dus în Germania şi au câştigat o pâine la agenţiile de
publicitate. Ăia toţi cu computerele, ăştia cu creioanele – deci erau buni.
Deci în sensul ăsta – ei nu au o referinţă proastă despre şcoală. Eu am. Pentru
mine n-a fost bine. Şi nu cred că au vrut să-mi facă mie rău profesorii, dar
nici nu le-a mers un pic mintea să zică: mă, noi până aici am putut – mai departe
nu ştim. Îi ţin răspunzători. Şi sunt lucruri şi mai complexe ce ţin de o
discuţie mai profundă. România comunistă era coruptă până-n măduva oaselor. Se
intra la facultate pe pile, şpăgi şi bani. Şi relaţii la partid. Ca să intri la
facultatea de artă – erau 5 sau 6-7 locuri. Lumea se pregătea în paralel, făcea
exerciţii în atelierele unor profesori care luau bani pentru asta. Masculul în
mijlocul clasei – se cheamă sexual harrassment astăzi. Băieţii nu aveau nici o
reţinere că domnii profesori care pregăteau viitoarele studente în felul ăsta,
iar pe băieţi – în fine. Nimeni nu-şi cere scuze acuma şi nu vrea să
recunoască. Baza asta şi corupţia asta – pe baza asta e scena de artă şi şcoala
românească de artă. Deci e o bază putredă. Noi ca să facem rău imediat după schimbare
– soţia mea a pregătit pe gratis. Veniţi că vă pregătim gratis. Ca să se
oftice, să le spargem chestia asta cu banii. Deci eu cu şcoala aia am o problemă. Am colegi de-ai mei
artişti care au lucrat nu unde am fost eu la Iaşi sau Cluj sau Bucureşti care
au avut o relaţie bună/nu foarte nasoală cu nişte
profesori. Cu unii – foarte deschişi de-a lungul educaţiei şi pot să spună că
x, y, z au fost mai ok. Dar mai ok comparat cu restul – asta nu înseamnă nimic.
Vorbind de Rusia contemporană, credeţi că cenzura şi dictatura îi
promovează pe artiştii contemporani încercînd să-i interzică? De exemplu – dacă
nu ar fi fost Putin, nu cred că ar fi auzit cineva de Voina sau Pussy Riot.
E un lucru complex, ceea ce
spui. Pe de o parte este adevărat, dar asta nu Rusia o face, ci piaţa
occidentală, marketul. Acum Pussy Riot şi Voina – în ceea ce spun ei sunt
corecţi. Felul în care o spun – mai discutăm. Trebuie să discutăm. Eu nu agreez
formulele radicale şi violente – pentru că nu ştiu unde duc ele. Atunci când
lucrezi în urban şi în societate şi cumva capitalizezi pe o anumită problemă e
foarte dificil ca artist şi etic trebuie să te gândeşti tot timpul dacă tu poţi
lua acel lucru şi îl folosi într-o carieră a ta personală. Deci e delicat. Eu
eram suspicios cu Pussy Riot dar am văzut un documentar destul de interesant.
Şi tre să-ţi zic un lucru care la noi e mai greu. Deci aceste forme sunt nişte
forme mult mai social ancorate. Probabil că aici nu sunt de felul ăsta şi acolo
se nasc tocmai din cauza acestei presiuni. Deci ele au un rol. Eu am întâlnit o
artistă cu care am expus împreună într-un proiect la Leipzig, se chema Drawing
Protest, deci desenul ca protest. Tipa asta s-a trezit că în manifestaţiile
contra lui Putin de acum un jumate sau doi, cred, s-a trezit că ea desenează şi
pe toţi ăia cu poze îi loveau în cap sau le luau aparatul şi asta desenează şi
pe ea nu o bagă nimeni în seamă. Şi ea a ajuns un fel de desen-reporter. Şi a
luat misiunea asta foarte serios şi lucrat în neştire – n-a dormit şi a ajuns
şi pe la procese şi aia. Şi pe urmă cumva şi ăia, poliţaii o ştiau şi o lăsau
în pace să deseneze. Deci sunt şi forme de astea care se nasc în urma acestor
presiuni şi nu erau neinteresante. Pe urmă le făcea un fel de cărţi, ca un comics, dar nu e comics. E desen în care se
petrec lucrurile şi ăia vorbesc – încerca să îşi aducă aminte ce-a zis ăla sau
pla. Era interesant. Acelaşi lucru se poate zice şi despre Ai Weiwei în China,
da? Deci tu ştii de Ai Weiwei în China şi acolo mai sunt vreo sută de mii
despre care nu ştim. Şi de unii n-o să se afle niciodată. Dacă ştii mai multe
de Ai Weiwei vezi că el a ajuns în rolul ăsta dar el şi-l joacă foarte bine. A
găsit singura formulă posibilă cu sistemul ăla. Tot ce i se întâmplă devine
eveniment mediatic, twitter, ceva şi aparatul chinez nu ştie cum să lucreze cu
acest lucru. Şi el nu e important prin lucrările lui care nu sunt prea bune
multe din ele, ci prin faptul că el dă de muncă la vreo 30-40 de oameni, e o
gaşcă în jur care trăieşte din instalaţiile ăstuia. Gândiţi-vă şi voi că ăsta e
atelierul lui şi-n faţă vin băieţii din securitate cu camerele, deci se vede că
te urmăreşte. Acuma a sculptat şi el din marmură camere video şi şi le-a pus şi
el să-i filmeze pe ăia. Deci face un spectacol din rezistenţa asta, unele mai
slabe, unele mai bune. Era o lucrare conceptuală a lui foarte bună. La un
cutremur în China au căzut vreo 250 de şcoli şi au murit probabil vreo 800 sau
1000 de copii şi partidul a acoperit tot să nu se audă. Era secret de stat. Şi
ăsta şi-a trimis oamenii lui prin sate şi au colecţionat numele morţilor,
copiilor morţi. Şi asta era lucrarea: le-au citit, era pe internet pe radio.
Asta e lucrarea, e sound – le citeşti numai numele. Acuma am văzut că are şi o
variantă tipărită cu numele astea, cred că se poate vinde.
Avea ceva şi cu rucsacii.
Aia e după dar nu-mi place
aşa tare. În primul rând a obţinut rucsacii de undeva din occident. Deci nu
sunt rucsacii ăia, nu le-a colecţionat de acolo, i le-a produs cineva. Era pe
aceeaşi idee că au murit atâţia copii – acest număr de lux aş pune pe faţada
Kunsthalle din Germania, dar nu e adus din China, că n-ai cum. În fine, e
controversat şi statul Chinez când a văzut că e aşa, îl lasă. E un play, căci
dacă statul Chinez vrea ca problema Ai Weiwei să dispară – dispare. Îl şterge
din istorie şi nimeni nu poate face nimic, că doar n-o să pornească al treilea
război mondial sau atomic pentru Ai Weiwei, nu? Cu Pussy Riot şi ăştia – la
fel. Puteau să le ia să le taie piese şi ce făcea lumea occidentală? Poţi să
faci ceva? Pe de altă parte nici ăia nu sunt proşti – nici Putin nici ceilalţi:
te joci cu percepţia despre ţara ta şi despre tine până la un punct, pe urmă nu
se mai ştie. Eu când am fost în 2007 la bienală la Moscova am întrebat-o pe
curatoarea mea care sunt problemele. Când merg în zone care nu sunt democratice
sau prea democratice, întreb: care sunt subiectele care pot crea probleme, că
eu nu vreau să o dea afară pe curatoare. Eu îmi fac, mă car şi – îl amendează
pe Vladimir aici? Şi mi-au zis în 2007: poţi să faci orice, chiar şi pe Putin –
poţi să îl critici, dar în nici un fel biserica ortodoxă. Cu alte cuvinte – e
un mahăr mai mare acolo decât Putin. Dar ce spui tu este real. Eu mă gândeam
aşa: de câte ori îi trageau chinezii un pumn în cap lui Ai Weiwei îi creştea
preţul în occident. I se mai băga un zero la lucrare. Şi el lucra cu asta, că e
deştept. El a făcut şcoală în New-York şi când a văzut ce s-a întâmplat la Tiananmen,
s-a dus înapoi în China, deşi putea rămâne la New-York. A venit cu un training
de artă conceptuală şi cumva ancorată social şi e împotriva comunismului
chinez, ceea ce nu-l face prea plăcut pentru toată teoria de stânga din Europa
occidentală. Sunt nişte jocuri de oglinzi foarte interesante aici. Ce pot să
zic? Cred că oricine lucrează cu subiecte de genul ăsta – piese de teatru,
literatură, dans, artă – ai o dilemă etică – cum faci cu aşa ceva? Eu cred că
în lumea artiştilor vizuali de foarte multe ori se întâmplă că lumea numai
colecţionează imagini şi subiectul şi-l face în aşa fel încât să-l poată expune
undeva, dar nu intră cu adevărat în el. Deci eu nu pot să-l critic pe Ai Weiwei
decât atâta pentru că eu n-am trăit în locul lui. Pe mine nu m-au băgat la
mititica şi nu mi-au dărâmat atelierul. Au venit cu buldozerele şi i-au ras
atelierul – e adevărat că construcţia atelierului ăluia costa 300 de mii de
euro. Deci e la un alt nivel jocul.
Să revenim la dvs. Totuşi desenele dvs au un atu în comparaţie cu alţi
artişti – nu sunt acoperite apoi cu vopsea. Putem vorbi de o artă transparentă
în acest caz? Aveţi nişte spaţii legale pe care le puteţi picta.
Nu, ştii cum e – eu sunt
legal. Eu nu mă pot pretinde un tip care revoluţionează pentru că eu nu vin din
stradă. Eu totuşi am fost instruit academic, am o diplomă, am expus în muzee.
Şi spaţiul din muzeu şi de galerie mi s-a părut confortabil pentru că are
coperţile – nu eu le-am pus, sunt deja nişte coperţi acolo. Deci dacă sunt
într-un muzeu, sunt în descendenţă directă cu ce expune muzeul ăla şi ce a mai
expus. Mi se creează un fel de familie imediat. Iar desenele mele, apariţia
mea: o parte din ce fac e temporar – se pictează peste. Unele mai rămân. Dar
ştii, dacă stai să te gândeşti, toată istoria teatrului contemporan e la fel –
ea nu există ca obiect, s-a petrcut şi s-a dus. Rămâne doar ca documentare.
Muzica e la fel. Aşa e şi la mine: rămân înregistrările, live-ul s-a dus.
Într-un fel combin, pentru că asta îmi dă şansa să mă răzgândesc, să schimb
lucruri, să fiu mobil. Să nu pot fi îngheţat în ceva. Şi nu ştiu dacă m-am
gândit în termeni de transparenţă. Doar atunci când lucrez pe geamuri – atunci
literar lucrez cu transparenţa, căci geamul e ceva foarte interesant, e şi
înafară şi înăuntru. Dar are două părţi – dacă scriu aicea, dincoace nu poţi
citi. Şi eu lucrez cu amândouă, acum m-am obişnuit să scriu şi invers şi mă joc
cu chestia asta de înăuntru-înafară. Şi aia e o poveste transparentă. Mi s-a
întâmplat de trei ori să primesc un spaţiu ca ăsta şi eu să desenez doar
fereastra şi spaţiul să rămână gol. Acolo e transparenţă, cum spune povestea.
În rest, nu. Eu doar comentez cumva lucrurile.
Aţi încercat să dezvoltaţi o societate civilă în România. Credeţi că v-a
reuşit sau lucraţi încă la asta?
Eu am fost parte din ceva,
la început eram mic şi o dezvoltau alţii. Am încercat cu soţia mea să
democratizăm şi să aducem mai multă informaţie pe scena de artă în special. Da,
cred că am avut un impact. Cred că lucrurile stăteau mult mai prost. De multe
ori nu sunt foarte fericit de cum e sau cum arată scena sau sunt critic, dar
toată lumea are tendinţa să fie critică cu locul în care trăieşte, şi celălalt
să vadă lucrurile bune cumva. Dacă îi ascultaţi pe prietenii mei americani sau
pe ăia francezi sau polonezi, să vezi ce probleme au ei cu catolicismul, şi cu
papa ăla. Chiar aveam un amic, artist polonez – Karol Radziszewski. Ăla era gay
şi lucrarea lui era aşa – l-a pictat pe papă. Dar l-a pictat mişto de tot, nu
era nimic aşa, nu ştiu. Şi ziceau aşa: papa pictat de un gay. Mi s-a părut
foarte mişto. Deci peste tot sunt probleme şi sunt problemele locului pe care
tu nu le ştii de multe ori. La fel şi aici, probabil eu sunt tentat să văd lucrurile
în partea bună, şi probabil la fel li se întâmplă oamenilor venind în locul în
care eu zic zică ce căcat, ce prost e ăla. Deci anumite lucruri ne-au ieşit cu
societatea civilă şi anumite lucruri nu. Am militat ani de zile ca să existe un
muzeu de artă contemporană şi în momentul când l-au înfiinţat n-am pus piciorul
acolo de zece ani în semn de protest. Unele lucruri nu ne-au ieşit, eu nu m-am
aşteptat şi pe urmă nu mi-am dat seama. Era mult mai greu decât eu mi-am
imaginat şi n-am avut soluţii.
Cum credeţi, există o diferenţă între spaţiul cultural şi artistic de aici
din Moldova şi cel de peste Prut, din România?
Păi, acuma sincer vorbind,
bucata aia e mai aproape de occident – fizic. Asta însă nu împiedică faptul că
Pavel Brăila de aici expune în locuri în care artişti importanţi din România
n-au ajuns. Nu e o regulă. Dar în mare teritoriul ăsta s-a simţit tot timpul
european, chiar şi în timpul lui Ceauşescu. Cultură franceză. Eu am învăţat
franceză şi engleză în şcoală, şi toţi cei din Sibiu – cu germană. Deci din
capul locului lucrezi cu nişte limbi care te duc în partea aia. E putere
economică mai mare şi din cauza asta se creează nişte platforme. Poate le
criticăm că sunt galerii comerciale, nu ştiu ce – dar sunt. E o diferenţă de
condiţie. Acuma fiind parte din Uniunea Europeană te duci cu buletinul. Nu ştiu
dacă aici se aplică asta, dar în mediul Uniunii Europene, când faci facultate
ai posibilitatea să studiezi un semestru într-o altă ţară din Uniunea
Europeană, iar din anul trecut au făcut extra – poţi să studiezi în America,
China – şi multă lume beneficiază, aplică şi ia asta, nu ştiu, e un procent de
20 la sută de oameni, se duc şi vin ăia la tine. Deci asta e o mare şansă.
Acuma e un pic pic invers, s-ar putea să fie mai multe granturi europene aici,
că zice aţi intrat în Uniunea Europeană – descurcaţi-vă. Noi am futut-o cu
banii când am intrat, că nu mai erau bani. Că zice gata – pac. Şi e un pic mai
divers pentru că sunt provinciile istorice care au diversitatea lor şi
influenţele lor – est, sud – şi simţi asta. Chiar mă gândeam astăzi când am avut
o întâlnire cu scriitorii români de aici şi m-am gândit că ăia din România au
un backup, dacă acolo n-o să-i citească nimeni curând – aici o să-i citească,
căci aici e o presiune mai mare pe limbă, ăia de acolo s-au plictisit, nu mai
pot. Şi atunci au şansa să publice aici – să vorbească. În termeni din ăştia
foarte clari acuma – nu există un spaţiu sau un proiect similar cu Oberliht, nu
există nimic similar cu Chiosc sau Revista la Plic. Deci fiecare teritoriu şi
spaţiu îşi face formele lui de rezistenţă. Dacă aţi fi avut galerii nu se făcea
Chiosc, e simplu. Ori ăia au sau aproape au şi deja nu mai au chef de ele.
Acuma e trend în România să se ocupe zone din astea de fostă industrie
comunistă, le pun la punct şi prima dată încep cu pub, chefuri şi party din
astea cu rave şi pe urmă asta creează condiţiile să apară pe aici pe colo şi un
pic mai mult. Şi creşte – în unele părţi mai mişto, în altele – aşa. Vorba aia,
dacă nu faci aia nu vin banii şi trebuie să-ţi prăjeşti un pic creierii.
Vorbeam chiar ieri cu Pavel Brăila şi mi-a spus foarte serios că
jurnaliştii din Basarabia nu pricep nici o boabă în arta contemporană. Aţi dat
mai multe interviuri în presa noastră, sunteţi de aceeaşi părere sau nu?
Păi o să-ţi spun ceva care
numai dacă ai simţul umorului o s-o înţelegi – nici Pavel Brăila nu înţelege
totul în arta contemporană.
Îi transmit.
Transmite-i, dar vezi să
aibă simţul umorului. Eu ştiu ce zice el, ştii ce frustrant e de multe ori?
Deci eu am alergat, sunt aici în faţă şi tu mă întrebi de ceva care e dinaintea
liniei de start. Fă şi tu un pic, recuperează ca să mă poţi întreba în partea
asta unde am ajuns. În sensul ăsta spune el. Pe de altă partă el nu mai are
răbdare.
Chiar nu e înţeles el aici.
Păi ce e de înţeles aici? Ce
aia e lucrare, că i-a trimis maică-sa sarmale? Nu trimit toate mamele sarmale?
Ce lucrare de artă e asta? Eu am lucrat în presă şi am lucrat cu oameni tineri.
În general în presă şi în artă sunt oameni tineri. Şi în general – fete.
Oamenii care scriu despre artă n-au de unde să ştie. De unde să ştie? Unde ai
fost tu expus, ce şcoală ai făcut, unde te duci tu să vezi în stânga-dreapta în
oraşul ăsta şi unde ai fost tu, în ce ţări şi la ce expoziţii ca să-l poţi
judeca pe Pavel Brăila? Deci unde-l pui tu pe el? Deci asta nu e vina totuşi a
acestor oameni – te mai uiţi pe google, dar dacă nu ai o structură şi nu vezi –
nu ştiu. Şi mai e ceva care e şi vina artiştilor. Artiştii sunt îmfumuraţi,
ştii – bă, am făcut eu căcaturi praf aicea, voi nu înţelegeţi, sunteţi proşti. Nu-i
chiar aşa. Uite americanii pe care le place unora să-i înjure au un program în
care oamenii care iau premiul Nobel la fizică sau chimie – ce complicătură – au
o emisiune la tv în care explică copiilor de 12 ani teoriile lor. Deci tre să-i
vorbeşti unui copil să înţeleagă. Teoria lui peşte prăjit. Şi atuncea trebuie
să îţi găseşti cuvintele şi vocabularul, să comunici cumva nivelul ăsta al tău
de cunoştinţe. Uite asta ar trebui să înveţe şi artiştii un pic. Şi atuncea
probabil că ziaristul nu este împotriva ta, este aliatul tău. Îţi spun, eu îl
înţeleg pe Pavel, că e aşa – după o vreme zici bă, ştii ceva, mai fă şi tu un
efort, înainte de a veni la mine - dă şi tu un google pe numele meu, mai vezi
ce fac, nu ştiu ce. Dar e din două sensuri un pic. Eu ştiu că Pavel încercase o
chestie la tv…
Da, încercase, era o emisiune, dar nu a mers prea mult…
Aşa, deci el încercase să
facă o educaţie. Ieri am fost cu Vladimir la KSA:K. Păi aicea e lux… KSA:K-ul e
o casă. Cu pisici. O casă cu pisici. Şi ţi se rupe inima cum de toate cataloagele
alea mişto. Deci asta e: nu ai bani, închiriezi ce poţi, unde poţi şi te
descurci cum poţi. E şi condiţia asta dificilă care nu impune – că dacă aţi
avea condiţii din astea… să vezi atunci tu ziariştii cum s-ar pregăti. Poate ar
trebui făcut ceva în sensul ăsta în forma unor workshop-uri sau discuţii în
care să se negocieze relaţia dintre creatorul contemporan care a avut norocul
şi şansa să fie expus internaţional şi ziaristul, jurnalistul sau omul de aici
care nu a avut această şansă.
Spre ce credeţi că se mişcă arta la moment? Ce va fi mai departe?
Acuma – se mişcă spre bani.
Peste tot. Acum lumea vorbeşte doar despre târguri de artă. Şi ele ca modul
copiază bienalele, care sunt un model economic tot aşa neo-liberal, în fine.
Pentru că creează atenţie, turism cultural şi de-asta sunt şi finanţate, deci
ele apar în oraşe o dată la doi ani şi îl potenţează şi economic. Şi târgurile
de artă fac la fel, acum au secţiuni în care nu se mai vinde nimic şi sunt
numai proiecte, au secţiuni de lecture, de discuţii, deci injeactează un
conţinut cultural, ca să nu fie numai târg. Dar ăsta e trendul, curatorii se
duc să vadă ce mai e nou anume în târgul de artă. Şi târgurile de artă sunt
nişte boxe – galeriile se desfăşoară în nişte boxe, deci dimensiunea statementului
e de boxă. Câteodată recunoşti în muzee lucrările după dimensiunea asta.
Cum poate atunci să îşi câştige existenţa un artist ca dvs, care până la
urmă nu vinde arta. Nu scoateţi produse-obiect.
O parte o vând. Deci eu mă
descurc destul de bine – eu îmi vând munca. Din asta trăiesc în principal – eu
sunt plătit ca să desenez. În multe locuri foarte bine, în altele să zicem mai
puţin şi sunt locuri în lume unde am dat eu bani. Dar pot trăi din asta ok.
Soţia mea e tot artist şi noi nu avem copii. Am avut şi norocul: a fost o lege
dată în România ca să ia minţile oamenilor după schimbare în 1991, cred – s-au
putut cumpăra apartamentele de stat foarte ieftin, cu 1000 de mărci germane.
Acuma face 50 de mii de euro. Deci lumea a putut să-şi cumpere locul în care
trăieşte. Deci noi am plătit chirie ani de zile, apoi am stat în gazde, însă în
partea asta democratică nu am plătit chirie. Am putut să cumpărăm. Stai că am o
poezie pe care trebuie s-o recit: n-am maşină, nu fumez, nu beau, nu merg în
cluburi. Îţi dai seama ce de-a bani rămân în buzunare? Ne-au mai ajutat şi
părinţii deci nu ne putem plânge. Deci eu sunt plătit destul de bine în linii
mari. Mai şi vând lucrări, pentru că am învăţat să lucrez şi cu partea asta
comercială. Oricât am vrea noi să fim de idealişti – nu poţi să fii voluntar
toată viaţa, trebuie să te mai şi plătească ce pizda măsii, ştii. Şi am învăţat
să mă descurc. Uneori e o junglă chestia asta. Eu am îceput cu preţuri foarte
mici. Pe urmă ani de zile galeria care mă reprezintă şi pe urmă mai multe
galerii au ridicat acest preţ. De aia el a venit încet şi bătut, de am ajuns
acuma că nu pot să-mi cumpăr eu lucrările mele. Adică nu vorbesc de sute de mii
– zece mii de euro, gândiţi-vă. Leşin pe stradă când le văd. Câteodată sunt şi
eu uluit de ce se cumpără. Am avut în 2007 un moment când cred că puteam să
vând orice – chiar ce scoteam din buzunare – fusesem la MoMA, una-alta. După
care – s-a blegit pentru o vreme. A fost un an prin 2009 – nimic. Am fost
invitat şi am fost plătit aşa mai modest, era criză. Deci sunt ani foarte buni
şi ani mai aşa. Am fost invitat să desenez la Praga, la bibliotecă. Am început
să desenez în 2008 şi am terminat în 2010, când au lansat-o. şi ei m-au plătit
bine. Am mers încolo de opt ori. Dar din banii ăia plătiţi am avut şi oameni
care m-au ajutat, închiriat, chestii – să te duci încolo şi astea. Deci a fost
un cost, dar erau bani buni. Eu am făcut prostia să vând imediat după 90 nişte
lucrări vechi şi le-am vândut foarte ieftin. Toţi au făcut asta. Îţi vinzi
repede pentru că eşti bucuros şi te bagă cineva în seamă şi îţi cumpără, iar
peste zece ani îţi dai seama că puteai să vinzi cu o sută de ori mai mult
chestia aia. Mi-au cumpărat direct din atelier o lucrare cu zece mii de mărci.
Eu acuma aş vinde-o cu o sută de mii de euro. Dar nu mai pot s-o fac înc-odată.
Cu zece mii de mărci alea atunci noi am trăit cu nevastă-mea vreo trei ani.
Deci şi-a meritat banii – dar ei din valoarea ei mi-au dat doar zece sau chiar
cinci la sută. Acuma ştiu, dar atunci nu ştiam. Şi cred că nici n-aş fi avut
tupeul să cer nu ştiu cât. Dar acum nu mai am lucrarea. Unele lucruri ies,
unele nu, dar sfatul meu pentru toată lumea care e creativă şi produce lucruri
e să le păstreze. Şi dacă e situaţia să le vinzi – atunci să te gândeşti ce
dai, ce mai ţii, că e perioada ta sau nu şi dacă din seria aia ai vrea să ţii
şi una pentru tine, căci vine un timp odată, dacă ţările astea sunt cât de cât
normale, când va însemna ceva. Deci în mod normal, un muzeu de artă
contemporană în oraşul ăsta ţi-ar lua nişte stencil la un moment dat. Dacă ele
au fost pe stradă, deci ele au reprezentat un moment şi ăla poate reprezenta
ceva pentru discursul care-l faci tu. Deci pui deoparte, mai grijă un pic de
el. Deci azi am văzut o carte a lui Ghenadie Popescu – nici nu ştiam că există
proiectul ăsta, când s-a dus cu bicicleta până la Paris. A trimis mesaje şi ăla
e textul. Foarte mişto. Am văzut şi seria de fotografii în care făcea poze cu
bicicleta. Aia e foarte tare. Deci alea Republica Moldova ar trebui să le
plătească, să l e mărească frumos, să fie expuse în Muzeul Naţional, nu?
Din păcate nu e chiar aşa.
Well, va fi, când îşi vor da
seama că o serie din asta printată de mare calitate înseamnă 60 de mii de euro.
Valoare adăugată. Bine, eu zic aşa în sine – e un proiect coerent care a
însemnat ceva pentru că a fost făcut în momentul ăla. Deci are un rol mai mult
decât în sine. Şi am văzut mai multe pe aici şi la Pavel Brăila, la fel – deci
ţara asta ar trebui să-i cumpere filmul Shoes for Europe, şi să-l păstreze bine
undeva. Era o chestie odată pe vremea când făcea performanţe Pavel Brăila. Era
una cu Mark Verlan, când jucau şah şi în loc să oprească ceasul – beau vodcă,
deci joci şah până te-mbeţi. Era frumos: român, rus, eu înregistrarea aş păstra-o.
Deci uite că dacă s-au mai făcut din astea, dacă s-a mai documentat totuşi
felul în care oraşul ăsta se mişcă – astea au valoare, sunt istorie. Muzeul de
Istorie trebuia să le finanţeze, sau Academia din Moldova. Toate poveştile
astea identifică şi documentează locuri – e foarte interesant.
Sunteţi de ceva timp în Chişinău – cum arată un oraş după ce a fost Dan
Perjovschi în el?
Aoleu, îmi pui o întrebare
acum de vrei să mă omoare ăştia? Arată la fel. Adică uite încă un lucru
important pentru mine: eu sunt un artist de mainstream, deci nu sunt un artist
alternativ, lateral, nu ştiu, dedesubt, underground – nu, dar eu sunt marginal
în mainstream. Eu am o situaţie acuma care e ideală – eu sunt şi cunoscut, dar
şi necunoscut în acelaşi timp. Deci eu nu am nici un fel de impact în oraşul
ăsta – deci mai pot veni o dată. Poate pentru voi înseamnă ceva – sunteţi vreo zece
inşi, cinşpe, habar n-am. Dar oraşului – absolut nu-i pasă. Asta e bun. Că dacă
aş avea – păi n-aş putea să calc jos, că mă iau ăştia din avion de nu mai ai
timp, nu mai vezi oraşul, nimic: te bagă într-o bulă şi mai înţelegi nimic din
lumea asta. Eu de aia şi stau în Bucureşti (încă ne păstrăm apartamentul)
într-un cartier – e un fel de Bronx. Adică eşti mai cu picioarele pe pământ
dacă iei tramvaiul, sau cum se zice, rutieră? Te freci de unul şi de altul, îl
auzi ce zice – imediat afli care-i treaba. Dacă mergi cu limuzina nu mai auzi
nimic. Deci eu am norocul ăsta şi ţin la el. Şi încerc să nu îmi fac arta pe
care o fac prea palpitantă. Să nu fie prea îndrăgită de puternicii zilei, ca să
mă lase în pace.
Vă simţiţi împlinit ca artist?
Da. Dacă aş mai putea-o duce
aşa, numai să vedem câtă energie mai e. Am îmbătrânit şi am obosit, ştii. Ne-a
prins târziu, n-am calculat bine şi am tras foarte tare într-o perioadă şi eu
şi Lia şi ne-am belit corpurile, n-am dormit, în fine. Şi acuma resimţim. Plus
felul ăsta de comunicare contemporan, care nu te ajută. Am intrat în bria asta
de social media şi nu mă mai pot concentra. Un fel de greu să focus. Şi asta e
din cauza vieţii ăsteia dintr-un loc în altul, dar şi din cauza felului în care
comunicăm noi acuma. Am avut pentru prima oară în 25 de ani, anul trecut în
vară am fost invitaţi în Croaţia. Un tip, un manager, a invitat artişti într-o
staţiune. Închisă, aşa, patru căsuţe de alea, all-inclusive tot. am mers pentru
prima dată. E din aia în care te duci la păpat, mănânci, apoi te duci în apă,
ieşi, după aia iar te duci şi mănânci. Pe la a treia zi n-am mai putut rezista.
Eu vă mulţumesc foarte mult.
Cu plăcere. Eu am tendinţa
să mai fac poante, aşa, dar…
Le mai descifrăm.
Interviu realizat pentru revista de criză creativă contemporană FREȘ
